Predici

Bucuraţi-vă în Domnul - exclamă sfântul Leon cel Mare – fiindcă puţin timp după solemnitatea naşterii lui Cristos, străluceşte sărbătoarea descoperirii sale; şi Acela pe care în acea zi Fecioara l-a adus la lumina zilei, în această zi este recunoscut de lume (Serm. 32,1).

În prima lectură (Is 60, 1-6) profetul Isaia ne descrie Ierusalimul înveşmântat în imagini proprii oricărei teofanii şi ne duce cu gândul la Ierusalimul ceresc, din parusie. El ne arată prezenţa transparentă a lui Iahve în mijlocul poporului său. Acesta este înţelesul termenilor de lumină, slavă şi nume. Dumnezeu însuşi va fi atracţia tuturor popoarelor, aurora care va împrăştia întunericul lor, mobilul care va orienta paşii lor spre el. Înainte de exil, aceste expresii aveau ca obiect imediat întoarcerea celor exilaţi. Acum, obiectul este format din toate popoarele, neamurile şi regii. În Ierusalim se vor produce mari descoperiri, se va descoperi Acela care este ascuns şi va fi pus în lumină cel care este în semiîntuneric. Se întrevede clar: Isus va fi descoperirea Tatălui.

Dumnezeu s-a înhămat la carul istoriei. Când acesta s-a împotmolit în noroiul păcatelor şi s-a înţepenit între gheţurile inimii, Tatăl l-a trimis pe Fiul său în lume şi să pună umărul spre a-l urni din loc. Când voi fi înălţat, ne spune Isus prin evanghelistul Ioan, voi trage pe toţi la mine (In 12, 32). Această temă specifică lui Isaia a «atragerii» va fi şi una dintre temele cele mai preferate a celei de-a patra evanghelii, care se va realiza numai prin Cristos. Printre cei atraşi, despre care ne vorbeşte Isaia, în primul rând sunt cei fără ţară, apoi poporele mărilor, locuitorii limitrofi Mediteranei, apoi locuitorii din Madian şi Efa, actualul golf Akaba şi din Yemen (Saba). Vor veni cu bogăţiile lor pentru export, formate din aur şi tămâie. De fapt şi aceştia sunt descendenţi ai lui Avram (cf. Gen 25, 13).

Evangheliştii copilăriei lui Isus văd împlinirea acestei profeţii, în naşterea Soarelui dreptăţii, pe adevăratul rege mesianic. (cf. CBL p. 629-626).

În lectura a II-a (Ef 3, 2-3a.5-6), sfântul Paul, vechiul fariseu de dreapta, evreu şi fiu de evrei, circumcis în ziua a 8-a, din viţa lui Israel (Fp 3, 5), recunoaşte puterea harului care l-a atras şi poate face «tabula rasa» din naţionalismul iudaic şi îl împinge cu putere spre neamurile păgâne. Misiunea sa (deşi considerat trădător de conaţionali) constă în a vesti lumii întregi că nu mai există pentru nimeni posibilitatea de a-l monopoliza pe Dumnezeu, oricâte merite şi orcât i-ar fi descendenţa de venerabilă. În carul istoriei s-a ascuns un «mister», o realitate, care n-a fost descoperit oamenilor din generaţiile precedente, dar acum s-a înhămat la acest car chiar Fiul lui Dumnezeu şi, spre a-şi îndeplini mai bine misiunea, el şi-a ales ucenici meniţi să pună umărul şi, ca să-i determine să împingă cu putere le-a descoperit sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul Sfânt ceea ce se află în car, le-a descoperit taina: Dumnezeu este iubire şi vrea ca toţi oamenii din carul istoriei să ajungă la mântuire. Aceşti «apostoli şi profeţi» aparţin clar Noului Testament. Sfântul Paul nu revedică numai pentru sine revelarea misterului, dar pune numai în evidenţă faptul că predicarea acestui mister – Cristos printre neamurile păgâne – i-a fost încredinţată ca un minister specific: Mie mi-a fost încredinţată evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru i-a fost încredinţată pentru cei circumcişi (Gal 2, 7), ca el, evreu fiind, să-i poată convinge pe păgâni că tocmai evreii nu mai pot deţine monopolul asupra lui Dumnezeu şi că el a primit un dar gratuit: harul de a vesti neamurilor păgâne inscrutabila bogăţie a lui Cristos.

Este un «har» misiunea de a vesti acest mister, fiindcă acest mister a fost ascuns de secole în Dumnezeu creatorul universului. Deci este vorba de o realitate transcendentală, care nu poate fi descoperită printr-o simplă căutare raţională sau ştiinţifică. Nu-i posibil, pe cale naturală, să se evite raţionalismul religios, fiindcă tendinţa umană este deosebit de puternică pe această temă: fiecare popor îşi are mentalitatea sa despre dumnezeire şi crede că adevărul numai lui îi aparţine (cf. CBL p. 1673-1675).

Evanghelia de azi (Mt 2, 1-12) se axează pe venirea, sau, mai bine zis, pe atragerea magilor spre Betleem, pe stea şi pe pruncul aflat de ei.

Magii reprezintă exact tendinţa raţiunii de a-l monopoliza pe Dumnezeu, de a-l face al lor prin daruri; dar au trebuit, au fost siliţi, ca în faţa pruncului din iesle (casă), să renunţe la cugetările lor şi să recunoască în Isus semnul unei iubiri care depăşeşte raţiunea şi apoi să se întoarcă la casele lor pe altă cale, pe calea credinţei.

Episodul magilor are toate caracteristicile unei povestiri redactate de evanghelistul Matei pe baza unor elemente istorice, folosind din plin “semnele timpului”. În toate ţările, în care era cultivată astrologia – şi acest lucru se întâmpla pe toată faţa pământului din jurul Palestinei – domnea ferma convingere după care orice copil se naşte într-o conjunctură astrală şi ca urmare fiecare om îşi are steaua sa. De aici, apariţia unei stele noi sau conjuncţia dintre doi aştri cereşti ducea inevitabil la gândul unui nou eveniment care va schimba mersul istoriei umane. Cu alte cuvinte, exactitatea mersului stelelor pe cer garanta normalitatea vieţii pe pământ. Din acest motiv se urmărea cu atenţie orice mişcare în mersul astrelor. Acum, după cum naşterea lui Isus era evenimentul cel mai important din istoria omenirii, trebuia în mod necesar să fie prevestită lumii şi de astrele cereşti, că doar şi pentru ele şi pentru întreg cosmosul se întrupează şi toate aşteaptă să vadă slava fiilor lui Dumnezeu (Rom 8, 19).

O bază istorică valabilă pentru povestirea noastră – ţinând cont de mentalitatea despre care am vorbit – este următoarea: în anul 7 înainte de Cristos, după toate calculele astronomice, a avut loc conjuncţia dintre planetele Jupiter şi Saturn în constelaţia Peştilor. Planeta Jupiter era considerată universal în lumea antică drept astrul suveran al universului. Pentru astrologii babilonieni, Saturn era astrul Siriei, dar astrologia elenistică îl considera astrul evreilor. În fine, constelaţia Peştilor era pusă (mai este şi azi pentru unii din New-Agy cu reveniea lui Isus şi sfârşitul lumii pentru 2019, când iarăşi va fi o conjuncţie în aceeaşi constelaţie) în relaţie cu sfârşitul veacurilor şi împlinirea timpurilor. Era logic gândul că, la apariţia acestei lumini duble provocate de conjuncţia celor doi aştri, în Iudeea s-a întâmplat ceva deosebit, că s-a născut Suveranul de la împlinirea timpurilor. Şi la Qumran apăruse horoscopul lui Mesia. Aceasta arată că chiar iudeii cei mai religioşi amestecau credinţele astrologice cu speranţele mesianice şi făceau speculaţii cu privire la steaua sub care se va naşte Mesia. Matei se putea inspira din toate acestea, dar povestirea biblică intenţionează să ne relateze o manifestare extraordinară care, pe căi necunoscute, îi călăuzeşte pe magi ca să-l descopere pe regele de curând născut al iudeilor

Magii. «Mag» este un cuvânt de origine persană şi era folosit spre a desemna o persoană care avea rolul de conducere religioasă. Textul nu ne spune că magii erau regi. Acest concept a apărut mai târziu datorită unor texte biblice (Ps 72, 10; Is 49, 7; 60, 10: vor veni regii şi-l vor preamări pe Iahve). În secolul al V-lea li s-a stabilit numărul de trei pe baza darurilor oferite; în sfârşit, în secolul al VIII-lea, au căpătat şi numele de Melchior, Gaşpar şi Baltazar. Oricum, magii sunt personagii ilustre; ei vin să ratifice demnitatea unică a Protagonistului din evanghelie. Fiind păgâni, şi deci ignoranţi ai revelaţiei Vechiului Testament, îl recunosc pe Mesia şi nu se scandalizează de sărăcia lui. Din contra, învăţătorii legii, specialişti în Scriptură, nu-l recunosc, fiindcă nu intră în Ierusalim cu alaiul descris de Isaia (Lectura I). Ne aflăm în faţa unei teme care străbate întreaga evanghelie a lui Matei: Isus este renegat de poporul ales şi acceptat de păgâni.

În Isus se împlinesc toate speranţele, nu numai cele ale poporului iudaic, ci ale tuturor oamenilor. El este Regele pe care toţi îl aşteaptă, dar este un rege smerit şi ascuns. Cine îl găseşte se bucură, îl alege rege pentru toată viaţa şi-i oferă omagiile cele mai peţioase, ca şi magii.

Biserica, Lumina neamurilor, după cum o numeşte Conciliul Vatican II, ne este steaua călăuzitoare spre Isus. Să-i urmăm lumina şi să ne lăsăm atraşi de Dumnezeu.

Sărbătoarea Epifaniei, prin manifestarea şi realizarea acestui mister, îndeamnă pe fiecare credincios să împărtăşească grijile şi oboselile Bisericii, rugăciunea şi munca, până când întreaga mulţime a oamenilor va deveni poporul lui Dumnezeu, Trupul mistic al lui Cristos şi templul Duhului Sfânt (LG 17). Epifania, sau Teofania, înseamnă tocmai «arătarea lui Dumnezeu». Rugăciunile şi zelul credincioşilor, tuturor acelora care pun umărul să împingă la carul istoriei atraşi de Cel Atotputernic, pot să grăbească timpurile în care lumina credinţei să apară tuturor popoarelor, aşa încât toţi să recunoască bogăţia infinită a lui Cristos (Ef 3, 8) şi să-l adoare pe Isus ca pe Dumnezeu. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin