Predici

Pentru a ne convinge de existenţa istorică a lui Isus, sfântul apostol Ioan ne vorbeşte ca un martor ocular, ca unul care l-a văzut cu ochii săi, l-a atins cu mâinile sale, l-a ascultat cu urechile proprii (cf. 1In 1, 1-3), l-a văzut locuind între oameni, împărtăşind cu ei aceeaşi viaţă; în acelaşi timp a putut contempla slava lui: pe Tabor, în apariţiile de după Înviere, la Înălţarea la cer. Apostolul vrea ca toţi să credem în Cristos, Cuvântul întrupat, ca toţi să-l primim şi din plinătatea lui să primim har peste har (In 1, 16).

Pe Dumnezeu îl putem cunoaşte prin atributele sale (veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor, sfânt şi drept; (cf. Catehism) şi prin însăşi viaţa sa.

Prima lectură (Sir 24, 1-4. 12-16) încearcă să ne facă a-l cunoaşte pe Dumnezeu printr-un atribut al său: înţelepciunea personificată sau atotştiinţa divină. De factură cosmică şi transcendentală, înţelepciunea a venit să locuiască în Israel şi şi-a fixat cortul în Ierusalim. Din acest motiv, Israelului, adică adunării Celui Preaînalt, ea îi adresează un discurs ca în prezenţa Dumnezeului atotputernic. Deşi pare personificată, înţelepciunea apare în faţa poporului ca un nor care acoperă pământul, în acelaşi fel în care Duhul acoperea suprafaţa haosului la începutul creaţiei (Gen 1, 2). Dar, înainte de a se arăta oamenilor, înţelepciunea preexista lângă Dumnezeu, adică îşi avea locuinţa pe înălţimile cele mai mari, pe un tron susţinut de nori în formă de coloană. Apoi ea a plecat în lume să-şi caute un loc printre muritori. În cele din urmă a primit poruncă de la Dumnezeu să se stabilească în Iacob, spre a deveni proprietatea şi moştenirea Israelului. Această locuire în mijlocul oamenilor nu-i atinge cu nimic transcendenţa, fiindcă este destinată să subziste pentru toată veşnicia. În Israel, înţelepciunea îşi împlineşte misiunea în locuinţa sfântă din Sion. Ea a inspirat poporului ales o liturgie vrednică de sfinţenia lui Dumnezeu. Această alegere divină şi această prezenţă a înţelepciunii au făcut din Ierusalim o cetate aleasă. Inţelepciunea îşi încheie discursul său invitându-i pe evrei să se sature cu fructele sale (cf. Mt 11, 28).

Dacă numai însăşi meditarea înţelepciunii îi poate ferici pe oameni, cu cât mai mult îi va ferici posedarea bunurilor sale care sunt mai dulci decât mierea! Aceste delicii nu se vor termina niciodată: cu cât sunt primite mai mult, cu atât mai mult sunt dorite (cf. CBL p. 535-536).

Aceleaşi lucruri minunate se pot spune despre oricare atribut divin.

În Noul Testament avem mai mult decât personificarea unui atribut divin: Înţelepciunea lui Dumnezeu se prezintă ca Persoană divină, nu în mod alegoric, ci în chipul cel mai real şi concret, este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care întrupează întreaga înţelepciune a Tatălui, este cu adevărat înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1, 24). In Cristos, Înţelepciunea divină ia trup omenesc, locuieşte între oameni şi le descoperă, mai mult decât atributele, misterele intime şi-i călăuzeşte direct spre Centrul vieţii. Nu se mai pune problema unei revelaţii care să se oprească pe plan intelectual, ci de a pătrunde în viaţa divină atât de adânc încât să-i facă pe oameni fiii lui Dumnezeu, cum spune sfântul Paul predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin Isus Cristos (Ef 1, 4-5).

În timp ce sfântul Paul ni-l prezintă pe Cristos ca înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor 1,24) sau ca strălucirea slavei lui Dumnezeu (Evr 1, 3), sfântul Ioan evanghelistul ni-l prezintă în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, termen care exprimă concomitent atât gândul cât şi cuvântul lui Dumnezeu.

După cum am mai afirmat-o şi la liturghia din ziua de Crăciun, Ioan ne arată că veşnicia, personalitatea şi divinitatea Logosului sunt trei funcţii esenţiale şi nu simple speculaţii filozofice. El a voit să pună o bază solidă faptului şi în a ne da un ultim argument pentru ce Cuvântul ne-a putut vorbi despre viaţa intimă din Dumnezeu: puterea revelatoare şi mântuitoare a Cuvântului îşi au fundamentul în originea şi natura Cuvântului însuşi, fiindcă funcţia sa din sânul Preasfintei Treimi este aceea de a vorbi, de a arăta adevărul în toată realitatea sa, deoarece, fiind imaginea desăvârşită a Tatălui, cunoaşte tot adevărul lui Dumnezeu şi prin fiecare faptă ne relatează că Dumnezeu este iubire (1In 4,8.16). Acest adevăr esenţial are menirea să ne facă fericiţi. (cf. CBL p. 1304).

Dumnezeu, fără întruparea Fiului, ne-ar fi putut fi un foarte bun, excelent, profesor de divinologie, adică să ne înveţe tot ce este mai frumos despre atributele sale şi ar fi putut realiza cu omul cel mai bun raport de cultură, ştiinţă, economie, artă etc. În acest caz, omul ar fi putut deveni mai învăţat, mai savant, însă nu mai bun ca om. Numai prin întruparea Fiului Dumnezeu poate realiza cu omul un raport organic, viu, intim, bazat pe însăşi viaţa sa care singură poate schimba viaţa omului, îl poate face mai om. Dacă Einstein, care atâţia ani s-a străduit să afle formula după care Dumnezeu a creat lumea din nimic, ar fi aflat-o, putea deveni cel mai mare om de ştiinţă din toate timpurile, ,putea deveni un creator din nimic, dar fără să devină alt om, mai bun, ci, poate, chiar mai rău, fiindcă ştiinţa umflă, umple de sine, de mândrie, de egoism şi orice patimă. Numai întruparea Cuvântului ne oferă «C H E I A V I E Ţ I I D I V I N E» care ne poate face adevăraţi, nu numai oameni, ci chiar fii ai lui Dumnezeu pentru veşnicie. Deşi orice comparaţie şchiopătează, voi afirma, spre a înţelege mai bine, că întruparea lui Cristos constituie legătura vitală dintre supranatural şi natural; fără el, omul nu poate avea viaţă supranaturală, chiar dacă ar încerca să-şi construiască propria viaţă după toate atributele divine.

Datoria noastră?

Ne-o arată apostolul Paul în lectura a II-a (Ef 1, 3-6. 15-18): de a-l binecuvânta pe Dumnezeu, adică de a-i fi recunoscători, de a-i mulţumi din toată inima şi de a deveni mulţumitori.

Binecuvântat să fie Dumnezeu. Aceste cuvinte amintite de sfântul Paul constituiau răspunsul la un imn de laudă pe care primii creştini îl cântau la începutul acţiunilor liturgice.

Şi noi suntem acum la începutul acţiunilor liturgice şi avem aceeaşi datorie de a-l binecuvânta pe Dumnezeu din următoarele motive, pe lângă cele expuse mai sus: Dumnezeu ne-a chemat la adunarea sfântă, el are iniţiativa ca noi să fim împreună; el ne dă harul armoniei; el ne inspiră acţiunile sacre: ne dechide inimile spre rugăciune, meditaţie, contemplaţie; el ne adresează cuvântul său şi-l luminează prin Duhul Sfânt; el rămâne cu noi; el ne binecuvântează, ne face mulţumiţi cu Cristos, în Cristos şi pentru Cristos, fiindcă însăşi Mama cerească de sus ne binecuvântează cu pruncul Isus.

Dumnezeu ne adună, nu numai să ne binecuvânteze, să ne facă mulţumiţi, ci vrea ca prin noi cei mulţi împreună, să binecuvânteze toate popoarele, să le mulţumească şi această mulţumire să treacă prin noi. Spune sintagma: Cine intră în moară se umple de făină, la fel: cine intră în binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toate popoarele se umple de toată binecuvântarea, de toată mulţumirea.

Înţelegem acum rostul adunărilor duminicale şi festive?

Ne-a ales ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, ca prin noi să mulţumească sufletele tuturor oamenilor. Alegerea noastră nu se datorează planurilor sau înţelepciunii umane, mărginite, ci planului din veci al Tatălui, dinainte chiar de a crea lumea. Nu avem motiv de mândrie, ci de bucurie, fiindcă am fost predestinaţi să fim Biserica lui Cristos, Trupul său mistic, care nu ne răpeşte libertatea, ci ne măreşte capacitatea de a împărtăşi pe alţii cu darurile primite, cum se spune: Dar din dar se face rai.

Ruga apostolului Paul pentru credincioşii săi era aceea ca Dumnezeu să le lumineze ochii inimii, ca fiecare să-l poată vedea pe aproapele său care este în necaz, în suferinţă, să-l iubească şi să se străduiască a-l mulţumi în Cristos, fiindcă numai acela care are ochii deschişi pentru caritate va vedea lumina învierii. Învierea este şi speranţa noastră în Cristos, menită să ne mulţumească în veci. Adunarea duminicală ne dă garanţia învierii. Cine nu participă cu întreaga fiinţă la această adunare, se autoexclude de la învierea fericită, fiindcă pierde «Cheia vieţii divine».

Pentru a fi veşnici, trebuie să fim înţelepţi în Cristos. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin