Predici

Anul Nou – 1 ianuarie – este mereu o zi de altruism: fiecare urează sănătate, ani mulţi, bogăţii materiale şi spirituale etc, tuturor acelora pe care îi întâlneşte. Vrea să dea şi ceea ce nu are. Aceasta trebuie să fie atitudinea creştină de fiecare zi.

Eu vă doresc să vă binecuvânteze Fecioara de sus (pusă ca Mamă a lui Dumnezeu) cu pruncul Isus.

Păstorii săraci, când au auzit că li s-a născut Mântuitorul, dar e sărac, înfăşat şi culcat în iesle pe paie, primul lor gând a fost: Ce să-i ducem? Adevăratul sărac este întotdeauna deschis, dispus spre a dărui. Numai calicul, adică acela care şi-a risipit bruma de bunuri prin abuz, se întreabă: Oare ce-mi dă? Păstorii i-au dus, probabil un miel sau doi, din plata ce li se cuvenea pentru păstorit. De la iesle nu s-au întors mai bogaţi, ci mai săraci prin ceea ce au dăruit, însă sufletul le era plin de cea mai mare bucurie, de recunoştinţă, de credinţă, de speranţă şi de iubire, fiindcă Fecioara Mamă i-a binecuvântat cu pruncul Isus şi acesta şi-a arătat faţa senină faţă de ei. Ei au plecat lăudând – binecuvântând – adică mulţumind lui Dumnezeu.

Am afirmat la predica din Noaptea de Crăciun că Fecioara a născut pe Isus şi împreună cu el, Biserica. Iată cum Preacurata, recunoscătoare lui Dumnezeu, imprimă Bisericii amprenta ei de credinţă, de mulţumire: păstorii pleacă mulţumiţi şi binevestesc tuturor cele auzite, văzute, simţite şi trăite de ei.

I s-a pus numele de Isus (Lc 2, 16-21).

După plecarea păstorilor, evanghelia ne prezintă alte două fapte importante: prima este circumciziunea care ne introduce în centrul experienţei cultului israelit. Ea este nu atât un semn de aparteneţă la comunitatea sacră a lui Israel şi garanţie a împlinirii promisiunilor divine (cf. Gen 17), cât mai ales ca recunoştinţă pentru alegerea de preferinţă făcută de Dumnezeu. Isus se înscrie în poporul destinat pentru recunoştinţă spre a-i ispăşi nerecunoştinţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, spre a desăvârşi recunoştinţa datorată Tatălui pentru opera mântuirii lumii întregi. A doua faptă importantă este punerea numelui de Isus, care înseamnă «Mântuitor». Împunerea numelui în familia evreiască aparţinea tatălui, fiindcă el avea autoritatea supremă şi numele era pus în funcţie de necesităţile familiei şi ale destinului hărăzit pentru viaţă, ca de exemplu: la oi, la război, la bătrâneţe etc. Însuşi Dumnezeu intervine şi pune alt nume lui Avram (cf. Gen 17, 5), şi spune acestuia să pună numele de Isac fiului care i se va naşte; id.19), spre a le determina destinul. Impunerea numelui de către Iosif, dar adus de înger din partea lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 31) arată că Tatăl ceresc însuşi l-a destinat pe Fiul său unei opere importante, de a fi Euharistie – Mulţumire – în numele lumii întregi: mântuirea se realizează prin aducere de mulţumire veşnică. Pentru aceasta s-a rugat Isus la Cina de pe urmă cu aceste cuvinte: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul tău, ca şi Fiul tău să te preamărească. Eu te-am preamărit pe tine pe pământ; lucrul pe care mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (In 17, 1-4).

Rolul Preacuratei?

L-a născut pe Isus, a născut pe Mântuitorul, a născut adevărata binecuvântare pentru întreaga lume şi ea a fost prima în care binecuvântată între femei (Lc 1, 28) şi prin binecuvântatul rod al sânului ei (id. 42) va fi fericire pentru toate neamurile (id. 48), învăţând de la ea recunoştinţa.

În lectura a II-a (Gal 4, 4-7), sf. Paul o menţionează, dar nu-i spune numele; subliniază doar faptul că Isus s-a născut din femeie ca să obţinem adopţiunea de fii.

Datorită faptului că aparţine neamului omenesc, fiind fratele tuturor oamenilor prin carne, Isus îi poate răscumpăra şi-i poate face fraţii săi în duh şi astfel pot fi părtaşi ai filiaţiunii divine. Harul adopţiunii ajunge la oameni prin Maria, care, fiind Mama lui Cristos, este şi Mama acelora care prin Cristos devin fii ai lui Dumnezeu. Dacă în inimile credincioşilor este Duhul Fiului care strigă: Abba, Tată, este datorat – fiindcă aşa a hotărât Dumnezeu – şi funcţiei materne a Fecioarei Preasfinte.

Dacă într-o zi o femeie din mulţime îi binecuvântează Mama, Isus îi arată că sunt mai fericiţi acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (cf. Lc 11, 27 ş.u.), fiindcă îi devin fraţi şi astfel ajung la Tatăl fericirilor, unde fiecare poate gusta fericirea veşnică, care nu se poate gusta pe pământ, chiar dacă cineva îi este mamă.

Isus este binecuvântarea noastră, mulţumirea noastră faţă de Tatăl şi faţă de Preacurata Maria.

Cine nu binecuvântează, nu-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binecuvântarea cu pruncul Isus, se blestemă pe sine. Nercunoştinţa este egală cu furtul: nu se iartă până nu se înapoiază ce s-a furat. Am amintit acum câteva duminici în urmă despre Iuda Iscarioteanul, care, datorită faptului că nu cunoştea mulţumirea, devenise şi hoţ.

Cuvântul românesc a mulţumi exprimă trei acţiuni diferite şi totuşi cu acelaşi înţeles profund de binecuvântare, de recunoştinţă. Astfel: Sunt mulţumit, înseamnă că sunt fericit pentru ceea ce am primit; I-am mulţumit, înseamnă că îi sunt recunoscător şi îl binecuvântez pe binefăcător; L-am mulţumit, înseamnă că l-am făcut fericit pe altul devenindu-i binefăcător.

Binecuvântarea sacerdotală din Vechiul Testament, despre care ne vorbeşte lectura I (Num 6, 22-27) constituie un text fix, oficial, apărut într-un context de cult şi folosit spre a binecuvânta poporul adunat în numele Domnului. După exilul egiptean, preoţii, urmaşi ai lui Aron, au condus poporul ales şi aveau conştiinţa că acest popor poate fi mulţumit numai cu binecuvântarea divină. A binecuvânta poporul era prerogativa regelui care acţiona în numele lui Dumnezeu şi care, la început, avea funcţie sacerdotală. Vechiul Testament aminteşte în scrierile sale cum regele David şi apoi Solomon au binecuvântat poporul în acte de cult săvârşite de ei înşişi (cf. 2Sam 6, 12; 1Reg 8, 14. 55). Locul binecuvântării era sanctuarul unde se aduna poporul în numele Domnului. Preotul, ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, invoca numele Domnului, ca să-l facă prezent la adunare. Unde se aduce binecuvântare, mulţumire, Dumnezeu nu lipseşte niciodată.

Cultul central al Bisericii este Euharistia care garantează prezenţa lui Dumnezeu prin mulţumirea supremă şi desăvârşită adusă de Isus. Însuşi numele lui Dumnezeu – Iahve – înseamnă binecuvântare (cf. Ier 15, 16), adică mulţumire; a-l rosti cu respect înseamnă a fi recunoscător, a-ţi atrage mulţumirea.

Ceea ce vrea omul cel mai mult este ca Dumnezeu să nu-l părăsească niciodată; Să strălucească mereu asupra noastră lumina feţei tale!

Conciliul Vatican II spune că Preacurata Fecioară Maria este Mama lui Isus nu numai pentru că i-a dat trup din trupul ei, dar mai ales pentru că a pătruns în misterul lui Isus şi i s-a asociat în mod intim: S-a consacrat total pe ea însăşi persoanei şi operei Fiului său, cooperând la misterul mântuirii în deplină dependenţă de el şi cu el (LG 56). Din acest motiv Maria este pentru noi mamă în ordinea harului (id. 61). Deci ne poate binecuvânta, mulţumi cu Emanuel.

Gândul la un copil de numai opt zile nu poate fi separat de cel faţă de mama sa; aşa se face că Liturgia de azi se îndreaptă spontan spre Fecioara mamă, prezentă în mod discret oriunde se află Fiul dumnezeiesc. Privind-o pe ea, Biserica invocă pentru toţi credincioşii săi mijlocirea ei maternă prin ruga: O, Dumnezeule, dă-ne nouă să simţim mijlocirea aceleia prin care am fost vrednici de a-l primi pe Autorul vieţii, pe Isus Cristos, Fiul tău! (LR).

Cu pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus în toate zilele anului acesta! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin