Predici

Una dintre nevoile de bază ale omului din timpul nostru este siguranţa zilei de mâine, iar el o caută cu insistenţă. Cultura noastră vede “banul” ca fundament al existenţei umane. “Banii sunt totul”, se spune. Urmărindu-se câştigul, cu orice preţ, se intră în competiţie, iar din dorinţa de-a fi cel mai bun (de a se măsura cu ceilalţi oameni, şi nu cu Dumnezeu), se recurge tot mai mult la câştigul necinstit, la asuprirea omului de către om. Omul nu mai este văzut ca fiind “aproapele”, ori copilul lui Dumnezeu, ori fratele care trebuie iubit, ci s-a instaurat ideea de om-maşină care trebuie să asculte comenzile şi să producă tot mai mult. Oare suntem iar în timpul asupririi omului de către om? Oare nu am creat o nouă sclavie, în numele capitalismului-democratic?

S-a înrădăcinat în cultura noastră ideea că banul ajută omul să fie mai puternic, dar se uită faptul că în faţa morţii toţi oamenii sunt egali. Moartea descoperă falsitatea puterii banului şi faptul că omul care şi-a pus speranţa în ban s-a înşelat pe tot parcursul vieţii sale, deoarece a iubit banul şi nu pe aproapele, proiectându-şi greşit întreaga viaţă, şi s-a încrezut exact în ceea ce nu trebuia, adică în lucruri trecătoare şi destinate pierzării, uitând de veşnicia sufletului.

Când cineva crede că poate face orice dacă are “bani”, viaţa şi inima lui nu mai sunt libere, ci devin sclavele banului, deoarece pe un astfel de om ceea ce îl conduce este fuga după profit. Când “banul” conduce, devine idolatrie, pentru că ia locul până şi lui Dumnezeu. Când banul este pus în locul lui Dumnezeu, nu numai că omul este dispus să facă orice pentru a-l avea, ci “banul” creează dezbinare între om şi om, iar acest fel de om (sclav al banului) nu mai ştie de “respectul” faţă de “aproapele”, uită de rugăciune şi de cinstirea duminicilor şi a sărbătorilor. Spunea cineva că împărţirea moştenirii aduce cu sine şi dezbinarea în familii. Din Evanghelia de astăzi reiese clar că omul care devine sclav al banului este un om vândut, un om singur, un om care s-a înşelat pe sine toată viaţa deoarece şi-a construit mântuirea sufletului pe ceva trecător.

Isus nu a ales nici drumul “banului”, nici pe cel al puterii pentru a face dreptate şi pentru a face binele, ci a preferat calea iubirii şi a dăruirii de sine. Aceasta este, iubiţi credincioşi, calea realizării fiecărui creştin. Trebuie să ştim: “averea” nu este rea, dar cu toţii trebuie să descoperim folosirea corectă şi frăţească a bogăţiei. Iosif, în Cartea Facerii, a ştiut să administreze bine toată averea Egiptului. Pentru el, puterea pe care a dobândit-o la curtea Faraonului a fost un prilej de a-şi ajuta familia, chiar dacă mai înainte cu câţiva ani fraţii lui îl vânduseră şi-l despărţiseră de tatăl său. Trebuie să înţelegem că bogăţia nu are o valoare absolută, dar nici nu este rea, ci mai degrabă este lăsată de Domnul pentru a ne ajuta reciproc şi a ne arăta iubirea şi grija unii faţă de alţii.

Fraţilor! Vă amintiţi de cele trei ispite pe care Satana i le-a propus lui Isus? În una din ele Satana spune că toate bogăţiile din lume sunt ale sale şi le dă cui vrea, iar dacă Isus i se va închina i le va da Lui. A pune baza doar pe ceea ce ai este satanic, diavolesc. Oare câţi oameni din zilele noastre nu gândesc la fel? Isus însă pune accentul pe cine este El (nu pe ceea ce are): aducându-şi aminte că este Fiul lui Dumnezeu şi că are un Tată în cer, Isus este iubirea şi ascultarea de Tatăl său. El nu-şi trădează Tatăl. Oare noi ne comportăm ca şi Isus, sau punem “averea” mai presus de respectul şi de dragostea faţă de Domnul şi faţă de părinţi?

Ultima parte din pericopa de astăzi ne ajută să înţelegem cum “acel bogat” s-a distrus pe sine în loc să se realizeze. El repetă mereu “eu”, “eu”, deci vorbeşte numai despre sine, se vede doar pe sine, ceilalţi sunt inexistenţi, desconsideraţi de el, probabil în ochii lui nu au valoare pentru că ei nu au bogăţiile pe care el le are şi nu au urmat aceeaşi cale în a-şi pune nădejdea doar în bogăţii. După învăţătura creştină “eul”, adică orice om, se realizează doar în raport (relaţie) cu “tu”, adică cu “aproapele”, baza ultimă fiind dragostea şi ascultarea de Dumnezeu mai presus de toate. În acest sens, exemplul lui Isus, care toată viaţa şi-a dedicat-o tuturor oamenilor şi s-a dăruit în totalitate, până la moartea pe cruce, este evident. Isus ne-a dăruit sângele Său, viaţa Sa şi astfel s-a realizat, adică doar aşa a împlinit voia Tatălui; prin urmare aceasta este voia Tatălui: să ne dăruim şi să ne “sacrificăm” unii pentru alţii, pentru a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este Domnul singur, ci Domnul împreună cu noi oamenii, ucenicii şi urmaşii lui Isus.

Odată am auzit un copil spunând: “Dacă eu dau ceva unuia care este mai sărac decât mine, atunci fac mai multă dreptate în lume”. Doamne, câtă dreptate avea! Oare noi am putea să-i urmăm exemplul?

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin