Predici

După Liturghie am să stau în dreptul ieşirii şi am să vă salut. Am să vă strâng mâna la fiecare în parte, în timp ce părăsiţi biserica. Probabil vă gândiţi: “Ei şi? Întotdeauna salutaţi credincioşii la ieşirea din biserică. Fiecare preot face aceasta.” Aveţi dreptate. Dar gândiţi-vă la ceea ce nu am să fac. Nu voi sta acolo cu braţele încrucişate. Nici cu mâinile în buzunare. Nu. Voi întinde mâna spre voi pentru a vă saluta. Mâna mea va atinge mâinile voastre.

Cât de importantă este atingerea! Când ne îndreptăm spre cineva şi îl atingem îi spunem de fapt: “Îmi pasă de tine!” Atingerea are putere, dă viaţă, arată iubire. Să ne amintim cum Dumnezeu îl atinge pe Adam. În scena creării omului de către Dumnezeu, de pe cupola Capelei Sixtine din Vatican, Michelangelo l-a pictat pe Dumnezeu întinzându-se pentru a atinge mâna moale, fără de viaţă a lui Adam. În acea atingere creatoare, dătătoare de viaţă, vedem parcă cum viaţa ţâşneşte din mâna lui Dumnezeu în mâna lui Adam. Similar, nou-născuţii au nevoie de atingere. Este cunoscut faptul că nou-născuţii, chiar bine hrăniţi dar neatinşi, mor. Bebeluşii au nevoie să fie ţinuţi în braţe, legănaţi ca să adoarmă.

Înţelegem atingerea privindu-i pe îndrăgostiţi cum merg de mână. Un tânăr şi o tânără merg de mână spunând lumii cât de speciali sunt unul pentru celălalt. Şi vezi apoi acel cuplu după 50 de ani, înnoindu-şi legămintele de la căsătorie. Dacă se iubesc, se ţin încă de mână. Dar puterea atingerii o vedem şi în momentele cele mai triste. Cineva drag moare. Mergem să consolăm familia. Cuvintele sunt neputincioase. Întindem braţele şi îi îmbrăţişăm. Îi strângem tare în braţe, ca şi cum gestul le-ar spune: “Pierderea ta este şi pierderea mea. Sufăr împreună cu tine.” Arătăm ce simţim faţă de cineva, atingându-l. Atingerea transmite un mesaj de iubire.

Isus spune însă că atingerea nu este suficientă. Este nevoie şi de credinţă. Cele două vindecări din Evanghelia de astăzi sunt întreţesute. Isus întâlneşte boala şi moartea, şi în fiecare caz Cristos indică spre credinţă ca fiind cheia. Să ne amintim fiecare întâmplare. “O femeie [...] avea hemoragie de doisprezece ani.” Această femeie îl caută pe Cristos. Nimeni nu a putut să o vindece. Mergând din medic în medic, starea sănătăţii ei s-a agravat. Iar cheltuielile pe medici au secătuit-o financiar. Visele ei se spulberaseră. Dar credinţa i-a spus că Medicul Divin, Isus, ar putea-o vindeca. Întrebarea era: o va atinge El? Conform legii iudaice, pentru că pierdea sânge era considerată necurată. Nu putea intra în sinagogi, şi până şi vecinii râdeau de ea. Exilată, etichetată drept necurată, ea a avut totuşi curajul să îl atingă pe Isus. Simţind energie ieşind din El, Cristos spune: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” Acolo unde nu există credinţă, Isus nu poate să facă miracole. Atins fiind cu credinţă, Cristos şi-a arătat puterea în faţa bolnavilor. Şi a făcut un miracol.

Avem apoi episodul cu fiica lui Iair. Cristos poate să vindece boala şi Cristos are putere asupra morţii. Fiind moartă, fiica lui Iair era de asemenea considerată necurată, de neatins. Isus nu lasă nişte tabuuri religioase, despre curaţi şi necuraţi, să îl oprească. Isus nu are în faţă curăţia persoanei ci frumuseţea ei, creată fiind după chipul lui Dumnezeu. Cristos spune: “Nu te teme; crede numai.” El îi vorbeşte despre credinţă tatălui, un oficial al sinagogii. Majoritatea liderilor evrei erau împotriva lui Cristos. Dar acest tată are suprema încredere în El, ştiind că îi poate ridica fiica din morţi. Isus foloseşte cuvintele greceşti “sozo” şi “zao”, însemnând că Isus îi poate salva fiica şi îi poate da viaţa veşnică. Iair a avut credinţă. La fel de puternică cu a femeii care suferea de hemoragie. Aceasta este cheia. Credinţa fermă, încrederea totală că Cristos are puterea de a da viaţă, de a salva de la moarte.

Mai trebuie să subliniem un aspect legat de aceste vindecări. În fiecare caz există o comunitate. Când femeia se atinge de haina lui Isus, acesta este înconjurat de credincioşi. Iar când intră în camera cu fetiţa moartă, Cristos îi ia cu El pe Petru, Iacob şi Ioan, adică un grup de credincioşi. Era important pentru Isus să fie înconjurat de persoane cu credinţă. Şi noi avem nevoie să fim înconjuraţi de oameni cu credinţă, de o comunitate de credincioşi. Avem nevoie de oameni care să ne încurajeze, să ne sprijine în itinerarul nostru de credinţă. Comunitatea de credinţă de bază este pentru noi, creştinii, familia. Începe cu două persoane care se iubesc şi vin la biserică să se căsătorească. Afirmându-şi credinţa în Dumnezeu, bărbatul şi femeia devin soţ şi soţie prin Sacramentul Căsătoriei. Dumnezeu le binecuvântează iubirea. Şi din iubirea lor se naşte un fiu sau o fiică. Aducând copilul la biserică pentru botez, părinţii aud de la preot: “Voi acceptaţi responsabilitatea de a vă forma fiul sau fiica după credinţa noastră.” Pentru copiii lor, părinţii sunt primii învăţători în credinţa creştină.

Familia, comunitatea fundamentală de credinţă. Prin căsătoria la biserică, prin botezul copiilor la biserică, familia priveşte spre biserică, spre comunitatea noastră de credinţă, pentru a o instrui în credinţă, pentru a-i hrăni credinţa, pentru a-i susţine credinţa. Acesta este motivul pentru care venim la biserică. Avem nevoie de o comunitate de credinţă. Când toate merg bine, dorim să împărtăşim binecuvântările din viaţa noastră, să îl lăudăm pe Dumnezeu cu alţii care îl cunosc şi îl iubesc. Când lucrurile merg prost, avem nevoie de o comunitate care să ne sprijine, care să ne însoţească prin momentele dificile, care să dea mărturie cu propriile istorii de credinţă, care să ne asigure că Dumnezeu scoate mereu ce este mai bun chiar şi din cele mai negre perioade.

Să nu ne îndoim niciodată: comunitatea este importantă. Desigur, există şi alte comunităţi decât cea parohială. Cea de la locul de muncă, cea a locuitorilor din oraşul nostru, cea a conaţionalilor noştri. Nu toate comunităţile sunt benefice. Să ne întrebăm când suntem într-o anumită comunitate, dacă ea ne maturizează în credinţă sau distruge credinţa noastră? În fine, să ne amintim de cuvintele Evangheliei lui Matei: “Isus întorcându-se către mulţime, a spus: Cine mi-a atins hainele?” Să modificăm puţin întrebarea: astăzi, după ce veţi părăsi această biserică, pe cine veţi atinge? Hrăniţi la Sfânta Liturghie de Cristos Euharisticul şi de credinţa comunităţii, îi vom atinge pe cei care au nevoie de iubirea noastră? Dacă da, ca în Evanghelia de astăzi, se vor întâmpla miracole.

pr. Clyde A. Bonar Ritul latin