Predici

Doresc să încep menţionând una dintre binecuvântările aduse de Conciliul Vatican II. Este foarte simplu să vedem lucrurile rele care s-au întâmplat de la Conciliu încoace: scăderea participării la Liturghii, criza de identitate a preoţilor şi confuzia la nivelul doctrinei. Trebuie să vedem însă şi lucrurile bune, în special înnoirea ritualurilor şi a rugăciunilor. Personal apreciez foarte mult ediţia revizuită a Liturgiei orelor, care Conciliul a dorit să fie folosită nu doar de clerici şi de persoanele consacrate, ci şi de laici.

Mulţi recită nu doar rugăciunile de dimineaţă şi de seară, ci şi Oficiul Lecturilor. Acesta îl invită pe creştin să mediteze zilnic asupra unor pasaje luate din întreaga Biblie. Veţi găsi în ea şi Cartea lui Iov, o lucrare excepţională din punct de vedere literar. Dar Cartea lui Iov este mai importantă de atâta prin faptul că abordează cea mai mare dilemă a existenţei umane: de ce oamenii suferă şi când nu este vina lor? De ce de exemplu unul se naşte cu o diformitate teribilă? De ce Dumnezeu permite oamenilor să facă gesturi oribile precum tortura, violul, acuzaţiile false? De ce nu face Dumnezeu ceva pentru copiii abuzaţi şi aflaţi în suferinţă?

Mai mult decât oricare altă carte din Biblie, Cartea lui Iov se concentrează pe dilema suferinţei fără de vină. Astăzi auzim concluzia acestei Cărţi. După aproximativ treizeci şi cinci de capitole de încercări omeneşti de a rezolva problema durerii, Iov are în sfârşit şansa să îl audă pe Cel care are răspunsul: Dumnezeu însuşi. Este important să vedem cum îi vorbeşte Dumnezeu lui Iov: i se adresează “din sânul vijeliei”. Dumnezeu nu dă o soluţie calmă, filozofică la puzzle. Începe punând El însuşi ceea ce, la început, pare o întrebare irelevantă: Cine pune limite mării? De ce valurile se opresc într-un anumit punct şi nu merg mai departe (cf. Iov 38,8-11)? La aceste întrebări nu poate răspunde un curs de oceanografie. Chiar dacă definim gravitaţia şi explicăm natura apei, a vântului şi a pământului, enigma rămâne. Întrebările trimit către misterul universului creat. Ca şi când nu ar fi de ajuns să contemplăm oceanul, Dumnezeu pune o serie de întrebări similare despre lucrurile care ne produc uimire, veneraţie şi teamă.

Cu cât ştim mai multe despre lume, cu atât mai mult ne dăm seama cât de puţine înţelegem. Problema, însă, este mult mai profundă decât a recunoaşte limitele înţelegerii umane. Ceea ce subliniază Cartea lui Iov este faptul că Dumnezeu ne vorbeşte “din sânul vijeliei”. În timpul ultimilor ani mass-media ne-au făcut să fim conştienţi de înfricoşătoarea putere a furtunilor. Chiar şi aceia care nu au fost loviţi de uragane, pot trăi sentimentul de neajutorare, dorinţa de a fugi sau de a se ascunde. Aceasta pentru că noi toţi ne confruntăm cu furtuni: unele fizice, dar altele emoţionale, turbulenţele care rezultă atunci când ceva dezlănţuie mânia. Aceste furtuni pot scăpa de sub control, dar totuşi nu durează o veşnicie. Ceea ce contează este faptul că Dumnezeu ni se adresează din mijlocul furtunii. Cuvântul lui Dumnezeu îl face pe Iov să devină umil. El îşi înclină capul în tăcere.

Acum câteva săptămâni, Papa Benedict s-a aflat în locul celei mai groaznice furtuni din istoria omenirii. Vizitând lagărul de concentrare de la Auschwitz, Sfântul Părinte a răspuns asemenea lui Iov: “Într-un loc ca acesta”, a spus Papa, “cuvintele lipsesc; în cele din urmă nu poate rămâne decât o tăcere înspăimântătoare”. Tăcerea nu semnifică disperare, ci dorinţa de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Papa desigur nu a rezolvat acolo problema răului. Ca “fiu al Germaniei”, el a recunoscut acest teribil capitol din istoria naţiunii sale. În acelaşi timp, prin anumite gesturi, el a indicat faptul că Dumnezeu nu este complet absent. De exemplu, Papa Benedict s-a dus în locul unde naziştii l-au executat pe Sf. Maximilian Kolbe, preotul franciscan care s-a sacrificat în locul unui bărbat evreu.

Evanghelia de astăzi prezintă o experienţă paradigmatică, a discipolilor în faţa furtunii. În ciuda valurilor care se spărgeau de barcă, Isus dormea. Asemenea lui Iov, discipolii se întrebau dacă Domnului îi pasă de ei. După ce a potolit marea, Isus i-a întrebat (şi ne întreabă şi pe noi): “De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?”

pr. Phil Bloom Ritul latin