Predici

Predicatorul nu cunoştea peştera lui Ilie

Duminica trecută am participat la Sfânta Liturghie, clandestin în mijlocul poporului lui Dumnezeu (o obişnuinţă pe care o cultiv cu plăcere în special când sunt în străinătate), într-un sat pe care îl iubesc foarte mult şi într-o catedrală care, în ciuda măreţiei sale, nu reuşeşte să mă intimideze. A venit lângă mine în bancă o femeie care, după ce a făcut semnul Crucii, mi-a şoptit la ureche: – Buenas dias, senor!…

Detaliul mi-a încălzit inima (se poate întâmpla chiar şi la Liturghie…) Precizez, pentru a evita echivocurile, că mujer (femeia), cu toată evidenţa, a stins deja cel puţin şapte zeci de lumânări. …Şi a început îndată predica. Căldura, din păcate, a dispărut îndată. Preotul a început să tune împotriva unei fantomatici “teologii a tăcerii lui Dumnezeu”, spre care, dată fiind îndârjirea pe care o punea, trebuie să fi avut ceva personal. Cu cât se înflăcăra mai mult, cu atât mai mult mă răcea pe mine şi mă plictisea un pic. Efectul benefic al “buenos dias, senor” a dispărut de tot.

Auzeam cum urla (şi mai mult se adresa oamenilor, părea că interlocutorii săi ar fi acei teologi, responsabili de toate relele din lumea modernă): “Nu spunem prostii. Dumnezeu nu tace, nu a tăcut niciodată. Dumnezeu vorbeşte, ba mai mult strigă…” Mi se părea mai degrabă neplăcută imaginea unui Dumnezeu care nu încetează să vorbească. Dar acela, fără să observe repugnanţele mele, continua neînfricat, înflăcărându-se vizibil: “Glasul său este mai puternic decât ar putea să audă lumea. Depăşeşte pe toate celelalte. Noi suntem aceia care nu vrem să auzim, o facem pe surzii…”

Am încrucişat pe furiş privirea puţin dezorientată a femeii. Mi-a făcut un semn cu mâinile care păreau să exprime resemnare. Sau, poate, se simţea culpabilă, sau nefericită, şi voia să confirme dacă din întâmplare aş fi şi eu, ca şi ea, un pic surd, sau distrat, sau numai puţin norocos. I-am oferit un semi surâs, cel mai sigur posibil, care dorea să spună: ce vrei să facem, se vede că linia noastră uneori nu funcţionează…

Mă gândeam la Auschwitz. Reuşeam foarte greu să-mi imaginez că victimele, înainte de a “trece prin cuptor” ar fi auzit pe Dumnezeu “strigând”. Mă gândeam la deşerturile vechilor călugări. Şi nu-mi amintesc ca vreo unul din acei solitari să se plângă pentru că Dumnezeu îşi înălţa un pic prea mult glasul. Mă gândeam la Ilie, adăpostit în peşteră, constrâns să ia act că Domnul nu era în strigăt, pentru a fi auzit, dar “în foşnetul unei adieri de vânt”. Nu pun la îndoială surditatea noastră încăpăţânată. Dar Dumnezeu nu o învinge vorbind cu volumul la maximum. Vrea să ne-o vindece obişnuindu-ne să ascultăm “foşnetul uşor” al tăcerii.

Ilie, până acum, se făcuse interpret al unui Dumnezeu a cărui voce avea un răsunet de tunet. Până la acel moment fusese un profet înfocat şi… zgomotos. Pornind de la faimoasa peşteră, se inaugurează un alt tip de experienţă. Mesajul este captat pe lungimea de undă a tăcerii. Să ne înţelegem. De atunci încolo nu va mai fi numai problema de intensitatea diferită a sunetului. Schimbă radical tonul, stilul mărturiei. Care devine mai discret, delicat, mai puţin spectaculos, fără a pierde nimic din forţa sa.

Ilie iese din peşteră transformat. Capabil de a zgudui, dar şi de a însenina. Da, poate predicatorul meu înfierbântat şi dând fiori de gheaţă ar fi trebuit să stea un pic în acea peşteră. Şi şi-ar fi dat seama, cu uimire, că teologia tăcerii lui Dumnezeu s-a născut acolo, şi nu au inventat-o oamenii. Totuşi mă simt parţial mângâiat reflectând, în afara episodului lui Ilie, la o frază a lui S. Kierkegaard: “În starea de astăzi a lumii, viaţa întreagă este bolnavă. Dacă aş fi medic, şi cineva mi-ar cere un sfat, aş răspunde: creează tăcerea! Condu pe om la tăcere! Numai astfel se poate auzi cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă, aplicând mijloace zgomotoase, şi se evocă atât de zgomotos încât ar putea fi auzit şi în mijlocul zgomotului, acela nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Creează deci tăcerea”.

Eram tentat chiar s-o comentez vecinei mele de bancă. Dar ea, probabil, nu avea nevoie de consolările filozofului danez.

M-am limitat să le murmur, dăruind semnul păcii: – Buenos dias, senora. Adăugând, în minte, o urare (adresată şi mie, cât şi ei): – Şi ascultare bună a tăcerii lui Dumnezeu!

Spaţiile albe, adică mesajul iubirii

Dumnezeu nu tace pentru că nu mai are nimic să ne spună sau pentru că, este supărat, şi vrea să ne pedepsească rămânând mut. Tăcerea, în limbajul iubirii, este mesaj, comunicare. “Când cel îndrăgostit vorbeşte iubitei, iubita ascultă mai mult tăcerea decât cuvântul: “Taci”, pare să şoptească. “Taci ca să te pot auzi” (Max Picard). Mai ales tăcerea este singurul limbaj al misterului (nu poate fi adoraţie fără tăcere). Tăcerea este revelaţie. Tăcerea este limbajul profundităţii.

Aş spune că tăcerea nu este atât altă faţă a Cuvântului, ci este Cuvântul el însuşi.

După ce a vorbit, Dumnezeu tace, şi cere de la noi tăcerea, nu pentru că s-a terminat comunicarea, ci pentru că rămân alte lucruri de spus, alte confidenţe, care pot fi exprimate numai în tăcere. Mai mult, realităţile secrete sunt încredinţate tăcerii. Foarte frumoasă, în această privinţă, intuiţia lui A. Neher: “În Biblie, propoziţia sau fraza sau capitolul sau cartea nu se întrerup pentru că nu mai este nimic de spus, ci pentru că ceea ce nu s-a spus, sau nu poate fi spus voiau în acel moment să fie spuse. Şi nu o puteau face dacă nu ar fi trecut prin tăcere, ale cărui intervale albe constituie semnele de ieşire dintr-o realitate şi comunicare mai profundă”.

În tradiţia ebraică, într-adevăr, este o sentinţă celebră rabinică socotită şi ca o “lege ale spaţiilor albe”. Spune: “Totul este scris între spaţiile albe dintre o literă şi alta. Restul nu contează”. Şi nouă ni se pare intolerabilă (chiar dacă nu în forma obsesivă a predicatorului “meu”) tăcerea lui Dumnezeu, noi ar trebui să observăm mai mult acele intervale, să ne oprim să descifrăm acele spaţii albe. Alergând repede de la un cuvânt la altul, de la o pagină la cea următoare, şi sărind cu grabă peste separările dintre “ceea ce este spus” sau de “nespus”, riscăm să pierdem mare parte din comunicare. … Şi apoi chiar ne plângem de tăcerea lui Dumnezeu.

Când Ilie, reintrând în peşteră, a simţit “zvonul unei tăceri fine”, nu a comentat, decepţionat: “Şi astăzi cerul este mut, Dumnezeu îmi refuză Cuvântul său”. Dar s-a grăbit să iasă, acoperindu-şi cu respect capul cu mantaua, gata de a asculta…

Se grăbeşte să împrăştie mulţimea

“Împrăştiind mulţimea, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage…” Este, fără îndoială, treaba cea mai grea. Dumnezeu este de găsit în rugăciune, nu suntem noi care îl atingem, dar mulţimea trebuie s-o împrăştiem noi. Noi suntem cei care trebuie s-o îndepărtăm. Noi suntem cei care trebuie să ne sustragem. Noi suntem cei care trebuie să stăm la distanţă de înghesuială de locurile superficialităţii, de vorbării, de frivolitate. Noi suntem cei care trebuie să refuzăm disiparea, ritualurile exterioare, reclamele goale. Nu este rugăciune, adică nu este o întâlnire adevărată cu Dumnezeu, dacă nu avem curajul de a îndepărta zgomotul, să ne opunem dispersării, să întoarcem spatele la ceremoniile neînsemnate, să îndrăznim să fim în singurătate, să spunem nu la reclame şi la şantajele eficacităţii.

Pentru a ne ruga, trebuie să renunţăm la agitaţie, să renunţăm la grabă, să renunţăm la propunerile ademenitoare de a apărea, să regăsim calmul, să redescoperim sensul gratuităţii, a se lăsa ispitit de cele inutile, care sunt apoi “unicul lucru necesar”. Cristos dă drumul mulţimii, după ce a săturat-o fie cu pâinea Cuvântului fie cu cealaltă pâine. Într-un anumit sens, fuge. Totuşi şi această fugă pe munte, pentru a se dedica rugăciunii, poate fi încă un aspect al acelei “compătimiri” faţă de mulţimea care a provocat minunea. A avea milă faţă de alţii (şi chiar de noi înşine!) aduce, adesea, necesitatea de a ne îndepărta. “A merge în întâmpinare”, uneori, poate însemna să ne oprim, să dispărem.

Cele două intervale (şi, la mijloc, poate, prima murmurare clericală)

Mă surprind gândindu-mă cum ar fi interpretat alţii dorinţa lui Petru de a se desprinde de ei şi să ajungă la Învăţătorul umblând pe apă. Poate interpretarea mea este numai o răutate, şi cer scuze. Dar bănuiesc că prima murmurare clericală s-a născut în acea barcă. Cealaltă – de această dată documentată de evanghelie – a izbucnit când Iacob şi Ioan – cine ştie într-adevăr dacă nu cu complicitatea mamei lor, sau fără nevoie de intermediari – au avansat cererea formală de a ocupa cele două locuri de onoare lângă trenul Domnului.

În episodul care îl are pe Petru ca protagonist, sunt două “intervale” (spaţii albe şi acestea?) cum îmi place să subliniez.

Primul trebuie pus între invitaţia lui Cristos, “vino”, şi părăsirea bărcii pentru a face primii paşi pe apă. Al doilea este între momentul în care Petru, cuprins de frică, strigă “Doamne, salvează-mă”, şi însăşi mâna lui Isus pentru a apuca pe Petru gata să se înece, vinovat de “puţină credinţă”. În primul interval domină prezumţia. În al doilea încrederea.

Totuşi traiectoria nu s-a schimbat: Petru în ambele cazuri merge spre Domnul. Totul depinde însă de mod. Este un mod presupus, pretenţios, care îl scufundă. Şi este o atitudine de fond, făcut din conştiinţa propriei greutăţi, care consimte de a fi apucat de El. După puţin timp (Mt 16, 18-19) Simon va fi constituit “piatră”. Evident Cristos nu a ţinut cont că acea piatră era capabilă chiar de… cufundare. Aş îndrăzni să spun că Petru dă încredere tocmai pentru că, riscând să meargă la fund ca noi toţi, cunoscând greutatea şi “puţina credinţă”, poate să ne ajute să întindem mâinile spre Unicul care ne salvează. Şi este frumos, împreună cu Petru şi cu toţi ceilalţi, după atâtea rătăciri, frici şi nenorociri, că ne reunim în gestul de adoraţie (acel, da, este un teren solid, chiar în mijlocul mării), şi să şoptim: “Tu eşti într-adevăr Fiul lui Dumnezeu”.

Probabil Petru va fi renunţat să facă alte încercări de plimbări pe valuri. Din partea noastră nu ne-am mai gândit la aşa ceva. Nu se merge la Domnul nici zburând, nici mergând pe mare. Important este de a învăţa să mişcăm paşii noştri pe străzile lumii, fără a fi opriţi de nimeni. Paul, în a doua lectură, ne încredinţează pe un ton dureros că nu intenţionează în nici un fel să se separe de Israeliţi. Ajunge să spună de-a dreptul că ar fi dispus să fie despărţit el de Cristos, excomunicat, dacă gestul său nebun şi blasfemator ar sluji la mântuirea fraţilor săi. Da, lucrul cel mai folositor este de a merge împreună pe acest pământ. Şi a încerca de a o face, pe cât posibil, în vârful picioarelor… (Cât priveşte la a striga, un verb care plăcea atât de mult predicatorului “meu”, of! Nu este interzis. Chiar şi Petru a făcut-o. Pentru a face cunoscut că îi era teamă…)

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin