Start > Ritul latin > Valoarea pâinii și foamea adevărată

Valoarea pâinii și foamea adevărată

2 August 2008
3,189 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul A)

Un jurnalist englez a făcut la un moment dat un experiment deosebit de grăitor și, în același timp, interesant. El a cumpărat o pâine de trei lire și s-a așezat cu aceasta la diferite colțuri de străzi, în zonele cele mai aglomerate ale diferitor orașe. Trecătorilor el le propunea să lucreze timp de o oră în schimbul acestei pâini. Rezultatele experimentului său au fost următoarele: în Hamburg toți au râs de el când i-au auzit propunerea; în New York a fost luat de poliție; în Nigeria (Africa) s-au găsit mai multe persoane dispuse să lucreze timp de trei ore pentru a primi pâinea respectivă; în schimb, la New Delhi (India) s-au adunat în scurt timp câteva sute de persoane, care pentru aceeași pâine ar fi fost dispuse să muncească o zi întreagă…

La ascultarea acestei relatări, cădem cu siguranță încet pe gânduri. Unii încep poate chiar să roșească puțin. Cu siguranță ne gândim nu doar la resturile de pâine, ci la multe mâncăruri aruncate de cei din timpul nostru și care umplu nu doar doisprezece coșuri, ci reprezintă multele grămezi cu gunoaie, tone de fapt de la marginea localităților noastre. Câtă hrană nu a fost aruncată în această săptămână, în timp ce mii de persoane din satele afectate de inundații au stat trei zile în ploaie, cu stomacul gol, privind la agoniseala lor de o viață, înghițită acum de apele nemiloase? Localitățile mari, restaurante, familii înstărite au tone de alimente ce sunt aruncate pentru că nu au fost consumate, iar în apropiere mor oameni de foame, ce s-ar bucura doar la o bucată de pâine.

Suntem o societate snoabă, cu un număr crescând de parveniți și înavuțiți peste noapte, care riscă uneori să arunce atât ori mai mult decât consumă. Suntem o societate care are prea mult de aruncat la coș, o societate a surplusurilor și gunoaielor, de ordin material și spiritual. Deși îmi este rușine să o accept, trebuie să recunoaștem cu toții că devenim încet oameni recenți, asemenea cutiilor de conserve expirate înainte de termen, după cum exprimă realitatea cotidiană atât de plastic Horia-Roman Patapievici.

Aruncăm astăzi la gunoi cu tonele ceea ce nici prin gând nu ne trecea cu ani în urmă, când eram mai săraci, să aruncăm la coș. Și, transpunând problema pe plan spiritual, nu mai știm astăzi să prețuim foarte multe valori și lucruri bune care altădată ne erau sfinte. Să continuăm cu acest proces de conștiință. Există astăzi tone de “deșeuri” spirituale, și vă rog să nu luați cuvântul “deșeu” decât cu ghilimele de rigoare, măcar din respect pentru toate acele valori de altădată care au devenit pentru omul contemporan gunoaie, în senul de lucruri inutile, superflue, care mai mult încurcă decât folosesc, care ar ocupa loc, timp, interes degeaba. Există multe lucruri bune care zac astăzi aruncate la marginea existenței noastre, precum deșeurile, poate și pentru faptul că nu mai sunt (re)cunoscute ca și valori indispensabile vieții adevărate, în plinătatea ei. Ne sunt propuse încă multe (cel puțin din partea Bisericii) cu/din care am putea trăi mult mai bine, dar nu le mai prețuim.

Există tăcerea, liniștea, dar nu mai știm astăzi ce am putea face cu ea. Tăcerea, în loc să ne liniștească, ne sperie parcă astăzi. Fugim de ea ca dracul de tămâie. Și cred că e firească reacția, pentru cineva care nu vrea să dea piept cu propria conștiință sau cu Dumnezeu. În urmă cu trei duminici am ascultat fragmentul din Matei care punea în gura lui Cristos reproșul profetului Isaia: “Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege; cu ochii veți privi, dar nu veți vedea. Acest popor și-a împietrit inima, și-a astupat urechile și-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă, urechile lor să nu audă și inima lor să nu înțeleagă, ca nu cumva să se convertească și eu să-i vindec”.

Există rugăciunea, dar considerăm adesea rugăciunea plictisitoare și potrivită doar pentru alții. Câți nu ne spun nouă preoților, parcă parafrazându-l pe Ion Creangă, “rugați-vă părinte și pentru mine, că nu pot/vreau să mă rog” de parcă am fi în lumea Amintirilor din copilărie: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal, să tragă, dacă-i popă, să citească”? Doar unii au nevoie de rugăciune?

Există Sfânta Liturghie, dar participăm din ce în ce mai rar la ea, nici măcar duminica sau în timpurile forte ale Anului Liturgic. De câte ori nu ni se aruncă nouă preoților în față replica “Pentru ce să vin la biserică? Da ce, îmi dă biserica de mâncare?!”

Există sacramentul Căsătoriei, dar din ce în ce mai puțin o fac înaintea “perioadei de probă” care merge în unele cazuri până la zece ani bogați în experiențe de tot felul. Există rugăciunea dinainte și după masă, dar mâncarea are gust cu siguranță și fără semnul Sfintei Cruci, făcut înainte și după. Iar exemplele pot continua la nesfârșit.

Există atâtea lucruri, daruri, valori care au rolul de a da culoare vieții, dar noi facem eforturi extraordinare pentru a ne menține sufletele îmbrăcate doar în tonuri de gri. Există atâtea ocazii de a ne lăsa învăluiți de recunoștință și respect, dar spunem cu toată siguranța în sinea noastră: “Ceea ce sunt și am, totul e rodul efortului meu propriu, îmi aparține doar mie. Nu simt că ar trebui să mă înclin în fața nimănui”.

În finalul fragmentului evanghelic ce a fost astăzi proclamat, după ce a săturat mulțimile, Cristos vrea parcă să ne spună cu hotărâre: “Adunați resturile, firimiturile, surplusul, pentru ca să nu se piardă și pentru ca astfel oamenii să poată recunoaște cu cât de multe i-a binecuvântat cerul”. Acest surplus, aceste firimituri sunt de fapt toate dorurile noastre neîmplinite, toate visurile noastre încă nerealizate, tot ceea ce a rămas pe dinafară, nu a mai încăput în coșul existenței noastre, tocmai pentru că l-am umplut poate cu lucruri/valori voluminoase, dar nu și consistente. Avem în mâini un coș plin dar parcă prea ușor, avem burțile pline și totuși nu ne simțim sătui.

După ce anume tânjesc azi oamenii? După ce anume le este foame și sete? Ce ne lipsește astăzi?

Eram într-o primă vineri din lună la vizita obișnuită pe care o facem bolnavilor pentru spovadă și împărtășanie. Există printre noi astfel de persoane în casa cărora puțini intră în decursul a patru săptămâni și care uită totuși uneori că nu sunt singurii care așteaptă preotul în această zi. Pe când o persoană îmi povestea cu patos istoria vieții sale, am făcut imprudența să mă uit la ceas și să spun “Îmi pare rău, trebuie să plec. Poate mai găsim într-o altă zi timp, să mai discutăm despre acestea”. La care persoana mi-a răspuns plină de dezamăgire: “Da, timpul… Nimeni nu are timp!…”

În urmă cu o săptămână se desfășura la noi în parohie campusul de vară… O sală cu peste 300 de suflete în ea devenea uneori atât de obositoare datorită gălăgiei, lipsei de curent, a vremii ploioase de afară, încât uneori era inevitabil să nu te ia cu dureri de cap. Din când în când cădeam la mica înțelegere cu copii: “hai să facem pentru 3 secunde liniște!” Erau momente când se reîncărcau bateriile rapid pentru următoarea rundă și cineva se găsea mereu să exclame: “Uau… ce fain. Păcat că sunt atât de scurte și rare momentele de liniște!”

O doamnă a venit odată la birou să plătească o Liturghie pentru familia ei. După ce am notat totul în caiet, cu mâna pe clanța ușii și gata să plece, mi-a spus doar atât, dintr-o suflare: “Știți totuși ce este cel mai rău dintre toate? Nu am mai auzit demult un cuvânt bun, frumos din partea soțului meu!”

De câte ori nu se întâmplă ca un copil, după ce desenează ceva, să fugă repede cu foaia la unul din părinți și să strige în gura mare: “Ia uite ce am făcut. Nu-i frumos?” Și deși foaia are doar câteva linii trasate, o caricatură, se spune măcar un scurt “Minunat, extraordinar!” trebuind apoi să recunoaștem că toți suntem avizi după recunoașterea meritelor, a calităților. Toți avem nevoie să fim din când în când apreciați.

Atunci când ne rugăm marți seara în cadrul orei de rugăciune Taize, de câte ori nu intervine intenții de genul “Doamne, fă ca părinții să nu se mai certe! Fă ca să fie pace și bună-înțelegere în familii! Ajută-ne să facem alegeri bune în viață! Ajută-ne să construim prietenii sănătoase!” etc.

Concluzia? Oamenilor nu le este astăzi foame doar după pâine. Oamenii de azi își doresc mai mult timp, mai multe momente de liniște, fără stres și nervi, cuvinte calde din partea soțului/soției, atmosferă caldă în familii, recunoașterea meritelor proprii etc., etc. Poate cineva din biserică să spună că este sătul din toate aceste puncte de vedere?

“Dați-le voi să mănânce!” a fost soluția propusă de Cristos. Și nu se referea cu siguranță doar la foamea de pâine, de hrană. Așadar faceți ceva contra foametei! Săturați-i voi pe cei de lângă voi! Oferiți-le voi ceea ce îi face înfometați, respectiv timp, liniște, un cuvânt bun, bună-înțelegere, apreciere…

“Nu avem decât cinci pâini și doi” au spus ucenicii. “Nu avem decât puțin timp, forțe limitate, puțină bunăvoință, avem prea multe griji, prea mulți nervi iar stresul zilnic ne termină”, am spune noi.

“Aduceți-le aici” ne spune cu hotărâre Cristos, “așa limitate și imperfect cum sunt pentru ca eu să le înmulțesc și să le perfecționez pentru a da tuturor”.

Noi, în schimb, nu avem încredere, suntem zgârciți cu ceea ce de fapt nu ne aparține. Nu știm să prețuim adevăratele lucruri/valori care ne dau viață și ne este foame după ceea ce de fapt nu ne va sătura niciodată.

Un om obișnuia să-i salute pe toți trecătorii folosind cuvintele: “Să-ți meargă bine și să te mântuiești!” Întrebat de ce utilizează acest salut, își spuse dintr-o răsuflare povestea vieții. Cu mulți ani în urmă, lucra ca și cărăuș. Într-o zi, istovit și sătul de toate, s-a așezat la umbra unui copac și și-a spus: “Doamne, dacă mi-ai dai zilnic măcar două pâini, fără ca eu pentru ele să mă spetesc atât, atunci aș fi mulțumit și fericit până la sfârșitul vieții mele”. Nu a trecut mult timp și doi certăreți s-au apropiat de locul unde se afla și, vrând să-i împace, a sfârșit cu câte o lovitură de la fiecare, încât i-a dat sângele și a căzut la pământ. Omul legii, alarmat de zgomotul și zarva mulțimii care îi incita și mai mult pe cei doi în loc să-i despartă, s-a apropiat și i-a băgat pe cei doi după gratii, însoțiți și de cărăușul nostru, pe care, văzându-l plin de sânge, l-a considerat părtaș la gâlceavă. În tot timpul arestului nu a primit zilnic de mâncare decât câte două pâini, pentru care, bineînțeles, nu trebuia să muncească deloc. Ironia sorții era clară și era sporită de faptul că nimeni nu îl credea că nu avea nici o implicație la bătaia cu pricina. Într-o noapte a avut un vis, în care Domnul i-a spus doar: “Ai primit exact ceea ce ai cerut: două pâini fără să muncești. Iar asta ca pe viitor să știi mai degrabă să dorești tuturor să le meargă bine și să se mântuiască, lucrurile cu adevărat importante în viață”. A doua zi a fost eliberat din închisoare și de atunci dorește tuturor doar “Să-ți meargă bine și să te mântuiești!”

Așadar ce valoare are o pâine pentru noi? Ce fel de foame încercăm noi zilnic să potolim? Flămânzim noi într-adevăr după ceea ce ne și poate cu adevărat sătura?

Ritul latin