Predici

Dumnezeu este “exigent” în dăruire

Domnul comunică invitaţiile sale cu o dărnicie extraordinară. “Toţi” sunt aşteptaţi. Nimeni nu este exclus. Nu trebuie adus nimic. În afară de setea proprie, foamea proprie. În fond, nu ne cere altceva. Singura condiţie este de a avea trebuinţă. Unicul titlu, dorinţa. Nu este interzisă nici lipsa de satisfacţie, dimpotrivă… După atâtea căutări parţiale sau inutile, după ce am adunat atâtea surogate, trebuie să vină şi momentul în care să ne decidem să alergăm direct la izvor. Poate ne ostenim să acceptăm această idee a unui Dumnezeu care ne cere numai să ne apropiem de El pentru a primi.

Când se vorbeşte de raport religios, imediat ne gândim la ceea ce trebuie să facem, la serviciile la care suntem chemaţi să le facem.

Nu ne vine în minte că atitudinea fundamentală este disponibilitatea de a “ne lăsa să ni se dea”. Şi când ni se oferă ceva, în ambientul sacrului, instinctiv punem mâna la portmoneu. Dumnezeu, în schimb, este gratuit. “Cine nu are bani, să vină de asemenea…” Când la mijloc este banul, nu mai sunt darurile lui Dumnezeu, chiar dacă poartă eticheta pe ele. Să ne întipărim bine în minte fragmentul din Isaia: valoarea nu este stabilită de preţ, ci de absenţa preţului. (Personal, ca preot, mă simt umilit când anumite “persoane pioase” insistă: “Spuneţi-mi vă rog cât este, pentru că ni s-a spus mereu că, dacă nu se plăteşte, Liturghia nu este valabilă…”)

Dumnezeu este gelos. Nu în a încasa, ci în a dărui. Nu poate să tolereze ca să ne adresăm altuia sau la alţii când suntem copleşiţi de sete, când suntem flămânzi, vrem să gustăm pacea inimii, suntem cuprinşi de o voinţă irezistibilă de fericire.

Dumnezeu pretinde. Chiar foarte mult. Dumnezeu este exigent. Până la exces. De fapt nu suportă ca să ne fie teamă de a-i cere totul. Noi înşelăm aşteptările lui Dumnezeu când ne prezentăm să primim darurile sale. Când nu ne prezentăm cu mâinile goale. Pe lângă aceasta el se simte înşelat când ne vede că cerşim în altă parte lucruri disproporţionate faţă de exigenţele noastre. “Pentru ce cheltuiţi banii pentru ceea ce nu este pâine, averea voastră pentru ceea ce nu satură?”

Noi, din păcate, riscăm să cheltuim de-a dreptul viaţa alergând după realităţi iluzorii, înghiţind alimente care, cu cât le consumăm mai mult, cu atât mai mult ne lasă flămânzi şi fără poftă de ceea ce ne-ar asigura creşterea noastră umană şi creştină. Dumnezeu este dispus să ne sature, mai mult, nu-i putem asigura o bucurie mai mare decât aceasta: să-i declarăm că voim să depindem exclusiv de mâna sa. Dar nu putem să ne adresăm Lui pentru fleacuri, inepţii, bagatele.

Numai dacă intenţionăm să dilatăm fără măsură orizonturile vieţii noastre, dacă tindem spre ceva frumos şi mare, dacă avem vise măreţe, dacă suntem determinaţi să ne îndreptăm dincolo de măsurile comune, avem dreptul să ne întindem mâinile – suficient de goale – spre El. “O voi toţi cei însetaţi…” O voi toţi care nu vă mulţumiţi cu lucruri de nimic… O voi toţi care nu puteţi suporta golul… O voi toţi care începeţi să bănuiţi că sunteţi făcuţi pentru altceva… O voi toţi care intenţionaţi să faceţi loc pentru esenţial…

Există şi efemer religios

Este uşor să ne împotrivim culturii efemerului. Denunţurile în privinţa consumismului se risipesc. Ar fi cât mai oportun şi urgent, însă, de a ne da seama că există şi un efemer religios. Poate fi pericolul unui consumism al sacrului. Ofertele banalităţilor devoţionale, a frivolităţilor pioase, nu lipsesc desigur, şi nu lipsesc din păcate aceia care, din interes, devin propagandişti şi crainici zeloşi. Îmbietori dezinvolţi, foarte abili în a înconjura pe creştinii neprevăzători şi de a-i convinge să cumpere produsele deteriorate, circulă liberi şi în incinta templului.

Idolatrii de tip emoţional sunt tolerate sau de-a dreptul încurajate din partea acelora care ar trebui să promoveze adoraţia Unicului Domn. Răspânditori de droguri uşoare, evadări în miraculos, superficialităţi îmbibate de sentimentalism sau de frici apocaliptice sau de moralisme şantajiste, desfăşoară netulburaţi activitatea lor (eram gata să spun traficul lor) în cea care ar trebui să fie “casă de rugăciune”. Mulţi creştini de bună voinţă, care poartă în sânge o foame seculară, sunt încurajaţi în schimb să se hrănească cu pâinea (adică a Cuvântului lui Dumnezeu), să cumpere tâmpeniile pseudo-spirituale, conţinute într-o literatură produsă în cantităţi mari, şi care invadează piaţa până la refuz.

Şi se defineşte, un pic grăbit, “reîntoarcerea sacrului” ceea ce adesea este numai fenomenul folclorist sau căutarea exoticului sau experienţa veleitară. Vrem să spunem totul? Sunt şi din aceia care pretind să impună ca adevăruri definitive, de neschimbat, foarte sigure, discursuri care sunt foarte provizorii. Prezintă opinii şi poziţii foarte personale, normal “extremiste”, ca scoase (cine ştie cum) din evanghelie. Şi nu lipsesc din aceia care spun că oferă pâinea Cuvântului. Dar a lor este o pâine uscată, tare că sparge dinţii, de nemâncat chiar şi de aceia cu stomacurile mai bune.

Anumite prezentări aseptice ale Cuvântului lui Dumnezeu, cu etalare de erudiţie, pline de pedanterii asortate, umplute de exerciţii intelectualiste, par să fie făcute dinadins pentru a le face fără poftă, pentru a descuraja pe cei care se apropie cu pasiune şi candoare de Cartea… Se gargarizează cultura. Dar anumite expresii aşa zise culturale provin de la indivizi care se pare că au inversat ispita Satanei din deşert: “… Spune acestei pâini proaspete să devină piatră”. La televiziune cineva, cuprins de o pudoare neaşteptată, nu mai spune “publicitate”, dar indică anumite “sfaturi pentru cumpărături”.

Eu reţin că, pe tărâmul religios, dacă vrem să fim respectuoşi faţă de foamea şi setea autentice ale poporului lui Dumnezeu, sau pentru a le provoca (care este cazul cel mai frecvent şi datoria cea mai necesară şi cea mai arzătoare), sunt necesare “sfaturi” pentru anumite lecturi şi pentru anumite ascultări şi pentru anumite frecventări. Nu totdeauna intensificarea “frecvenţelor” în eter, sau prinderea unor “benzi” noi, constituie o cucerire pentru Împărăţia lui Dumnezeu… Nu invoc cenzuri de acest fel, bineînţeles. Pur şi simplu cer ca să se pună în gardă posibilii “înfometaţi” şi “însetaţi” de hrana genuină împotriva pericolului înşelăciunii.

A educa să aleagă ceea ce este autentic, solid, şi să respingă ceea ce este artificial, marginal, străin de credinţa adevărată, cred că este o datorie esenţială, mai ales astăzi. Şi să nu spunem, vă rog, că după toate chiar şi acele produse un pic discutabile sunt totdeauna mai bune decât veninurile de care este plină piaţa. Înainte de toate vine gustul pâinii.

În aşteptarea credinţei care să reuşească să facă o minune, Caritatea să înceapă să se dedice să facă…

Riscul unui anumit tip de lectură a evangheliei de astăzi consistă în a trage o concluzie de acest fel: din moment ce minunile, a înmulţirii pâinilor şi a peştilor, şi de orice alt tip, nu intră în posibilităţile noastre… Eu cred, în schimb, că relatarea ne implică şi ne antrenează mai mult decât bănuim. Isus, înainte de toate, “responsabilizează” pe apostoli, care sugerează o rezolvare dictată de bunul simţ, dar care în practică trădează o mentalitate destul de difuză în faţa problemelor mai dramatice: “Ce putem face noi? Fiecare trebuie să se aranjeze cum poate, şi mai rău pentru el dacă nu reuşeşte să se descurce singur… Nu va fi nicidecum vina noastră dacă cineva rămâne cu stomacul gol sau cu greutatea unei nedreptăţi colosale pe stomac. Noi avem deja gândurile noastre, problemele, necazurile, nu putem nicidecum să ne asumăm şi necazurile altora…”

“Daţi-le voi să mănânce…” Este adevărat că apoi va trebui să aibă grijă El. Dar, între timp, a cerut ca apostolii să aibă grijă de foamea celorlalţi, să se simtă responsabili (era să zic “culpabili”), să împartă, înainte de pâinea lor puţină, adunată acolo, compătimirea lor faţă de mulţime. Să precizăm de îndată. Pagina evangheliei nu ne oferă nici o soluţie miraculoasă sau simplistă în privinţa pâinii şi a foamei (cei cinci mii, astăzi, au devenit sute de milioane şi, spre diferenţă de Matei, nu putem să nu numărăm femeile şi copiii…).

Isus nu ne spune nici astăzi: aici ar trebui o minune. Nu ne dezvăluie trucul pentru a-l înfăptui. Învăţătorul ne învaţă tot ceea ce nu este o minune. Ne face să înţelegem că se poate începe cu compătimirea, care nu înseamnă pur şi simplu a fi mişcaţi, a simţi o uşoară palpitaţie a inimii (atât de uşoară încât nu ajunge nici la portofel, care stă în partea opusă, la distanţa de siguranţă pentru a nu implica inima), dar vrea să spună să simţim în stomacul propriu înţepăturile foamei celorlalţi.

Şi apoi ne lasă să intuim că, mereu şi oriunde, “ne priveşte” pe noi. În sfârşit pretinde, absolut, să scoatem afară puţinul pe care îl avem. – Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti… – Aduceţi-le aici. În mod realist, în anumite cazuri, Domnul ar putea cere economiile, sau de-a dreptul ceea ce se iroseşte. Da. Poate fi prea comod pentru noi să ne ascundem în spatele pretextului care cere un miracol, sau o serie de miracole, şi acel sector nu este de competenţa noastră. Cristos ne cheamă în cauză, ne dezvăluie mişcător, spune că putem şi trebuie să avem grijă noi, independent de ceea ce va face El.

Credinţa trebuie s-o aşteptăm. Trebuie să crească până ia dimensiunile unui grăunte de muştar, înainte de a fi în stare de a săvârşi minuni. Şi cine ştie cât timp ne va trebui… Caritatea, în schimb, este grabnică. Iubirea nu este obligată să facă minuni. Şi deci trebuie să intervină acum, aici, să împlinească meseria sa obişnuită, să desfăşoare activitatea sa normală. În aşteptarea credinţei care va face, cine ştie… Mulţimile nesfârşite lovite de flagelul foamei nu pot fi consolate auzind-ne exclamând cu aer îndurerat: – Aici ar trebui o minune. Ar prefera să ne audă spunând: – Aici ar trebui un pic de mai multă iubire şi dreptate. Şi poate nici nu este cazul să vorbim. Este suficient să ne prezentăm aducând un pic din necesarul nostru, mult din economiile noastre, şi mult din risipele noastre.

Iubirea şi circumstanţele potrivnice

“Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?” se întreabă Paul (a doua lectură). Şi înşiră unele situaţii deosebit de dramatice, “conflictuale”, în care cel credincios ar putea avea impresia de a fi abandonat, lăsat singur: “necazul, teama, persecuţia, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, pericolul, sabia…” La sfârşit, însă, proclamă propria convingere fermă: nimic şi nimeni “nu va putea să ne separe vreodată de iubirea lui Dumnezeu”. În sfârşit, Paul dezminte o oarecare mentalitate conform căreia noi am putea experimenta iubirea lui Dumnezeu numai când totul merge bine, nu simţim împotriviri, drumul este netezit, avem succes, reuşim să realizăm proiectele noastre, ne bucurăm de stima şi înţelegerea celorlalţi.

Apostolul vrea să ne convingă, dimpotrivă, că acea iubire nu este înconjurată de situaţii favorabile.

S-ar putea exprima toate acestea cu alţi termeni: iubirea lui Cristos “ne atinge” sigur. Nimic nu o poate împiedica, să-i bareze pasul, să-l excludă din încercările noastre, din momentele noastre de dificultate, din locurile unde ne zbatem pradă infirmităţilor şi mizeriilor de orice fel. Chinul nostru este chinul său. Sfâşierile noastre sunt sfâşierile sale. Pierderile noastre sunt însuşite de El.

Consecinţa, atunci, nu poate fi numai de tip consolator, ci stimulator. Dacă iubirea lui Cristos nu este întărită de nici o realitate neplăcută, dacă ne atinge din toate părţile, în toate împrejurările, atunci nu ne este permis să rămânem blocaţi în faţa nici unui obstacol, ori cât de mare, în faţa nici unei nenorociri, oricât de mari. Iubirea lui Dumnezeu ne atinge, nu pentru a ne mângâia, ci pentru a ne împinge să “trecem” mai departe…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin