Predici

Isus a poruncit ucenicilor săi să urce în luntre şi să treacă înaintea lui pe ţărmul celălalt… Luntrea… era aruncată de valuri încoace şi încolo, căci vântul le era împotrivă. Spre ziuă, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când l-au văzut, ucenicii s-au înspăimântat… Dar Isus le-a vorbit: “Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!” După ce a urcat în luntre, vântul s-a oprit. Atunci cei care erau în luntre, s-au plecat în faţa lui Isus şi au spus: “Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 14,22-33)

Din acest episod relatat de sfântul evanghelist Matei (altminteri destul de misterios), pentru Isus Cristos se desprinde un profil aparte. După ce şi-a arătat puterea de a vindeca bolnavii şi de a înmulţi pâinile în pustiu, Isus se revelează pe sine drept stăpân peste forţele dezlănţuite ale naturii, forţe care ameninţau barca în care se aflau ucenicii săi în drum spre ţărmul celălalt. Acest profil a şi căpătat o recunoaşterea specială din partea celor salvaţi care se aflau în barcă: Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!

Acestui eveniment, relatat atât de sfântul Marcu cât şi de sfântul Ioan, sfântul Matei îi adaugă un episod inedit care îl are protagonist pe sfântul apostol Petru. Acesta, văzându-şi Învăţătorul într-o ipostază atât de neobişnuită, îi adresează o cerere la fel de neobişnuită: să-i permită să vină alături de El păşind pe mare. Orice minte pozitivistă de astăzi ar refuza o astfel de posibilitate şi totuşi porunca lui Isus (Vino!) provoacă, fie şi numai parţial, acea convingere (credinţă) cu ajutorul căreia să poată depăşi ceea ce, în mod normal, pare imposibil. Deznodământul îl va purta pe Petru prin spre îndoială care, la rândul ei, va avea drept efect afundare în apele zbuciumate ale mării. Rugăciunea lui Petru, Doamne, salvează-mă!, va fi răsplătită prin gestul salvator al lui Isus.

Interpretările unui astfel de episod sunt multiple însă, pentru o bună şi utilă interpretare nu avem voie să pierdem din vedere esenţialul: credinţa în Cuvântul lui Isus şi în sprijinul Lui, coroborată de rugăciune, ne poate salva din orice situaţie dramatică, chiar şi din aceea din care nu se mai întrevede nici o posibilitate de salvare.

Fraţilor, vă spun adevărul în Cristos: nu mint, conştiinţa mea dă mărturie despre acest lucru în Duhul Sfânt: Am în inima mea o mare întristare, o durere continuă. Pentru iudei, fraţii mei de acelaşi neam, aş dori chiar să fiu blestemat, despărţit de Cristos: căci ei sunt israeliţi, a lor este înfierea şi mărirea şi legămintele şi Legea şi cultul şi promisiunile lui Dumnezeu; ai lor sunt patriarhii şi din ei s-a născut Cristos după trup, el care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin. (Rom 9,1-5)

Acest fragment face parte dintr-o secţiune a epistolei către romani în care sfântul Paul (Pavel) îşi exprimă dezamăgirea că iudeii, conaţionalii săi, refuză, la mai bine de 20 de ani de la glorioasa Înviere a lui Isus Cristos, Evanghelia. Această dezamăgire este cu atât mai dureroasă cu cât, pe de-o parte, ei sunt “depozitarii” înfierii divine şi a măririi şi a legămintelor şi al cultului şi al promisiunilor lui Dumnezeu, etc., iar, pe de altă parte, un număr impresionant de oameni proveniţi dintre păgâni au îmbrăţişat credinţa şi trăiesc cu sârg Evanghelia predicată de Isus Cristos (vezi lectura a doua a duminicii viitoare).

Am putea asemăna această dezamăgire a Apostolului cu imaginea “afundării” sfântului Petru în apele zbuciumate ale mării de vreme ce ajunge să afirme că pentru iudei, fraţii mei de acelaşi neam, aş dori chiar să fiu blestemat, despărţit de Cristos… Or, şi astfel de situaţii cumplit de dureroase pentru un apostol preocupat de mântuirea tuturor oamenilor are nevoie să fie, la rândul ei, gestionată tot prin credinţă. Chiar şi în această situaţie, care durează încă, deznodământul fericit va fi lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Fiul său.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin