Predici

Coborând din luntre, Isus a văzut o mare mulţime de oameni şi a fost cuprins de milă faţă de ei, şi i-a vindecat pe cei bolnavi… Au venit ucenicii şi i-au spus: “ţinutul este nelocuit şi se face târziu; dă drumul deci mulţimii ca să meargă prin cetăţi ca să-şi cumpere de mâncare”. Dar Isus le-a zis: “Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce!” Ei i-au zis: “Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Isus le-a zis: “Aduceţi-le aici!”… (Mt 14,13-21)

Ceea ce urmează ne este cunoscut tuturor: ucenicii vor aduce pâinile şi peştii la Isus, iar el, după ce le va fi binecuvântat, le va da ucenicilor care le vor împărţi mulţimii. Abundenţa de pâine şi de peşte a fost atât de mare încât mulţimea a mâncat pe săturate, iar cu resturile rămase au umplut nu mai puţin de 12.

O astfel de relatare riscă totuşi să ne fascineze privirea până într-atât încât ochiul nostru să se oprească la minunile săvârşite de Isus (vindecarea bolnavilor şi înmulţirea pâinilor) şi să pierdem un amănunt fundamental: mila care l-a cuprins pe Isus la vederea acelei mulţimi suferinde şi flămânde. În fond, această milă care se va concretiza în gesturi salvatoare revelează iubirea nemărginită pe care Isus Cristos (şi prin El Dumnezeu) o nutreşte pentru creaturile sale dezvlăguite, abătute, flămânde. Mai mult, El singur este sursa adevăratelor vindecări sau sursa acelei hrane care satură cu adevărat.

Cine mai poate, însă, după ce s-a săturat, după ce a fost vindecat, să recunoască în bucata de pâine primită, darul şi iubirea salvatoare a lui Dumnezeu?

Fraţilor, cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia ori sabia? Nu, căci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. (Rom 8,35.37-39)

Sfântul apostol Paul (Pavel) este unul dintre cei care a trăit experienţa acelei “vindecări” care l-a transformat într-o fiinţă cu totul nouă, ataşată pentru totdeauna de Cel care l-a mântuit. Or, textul lecturii a doua a acestei duminici nu este altceva decât un imn de laudă în care este cântată dragostea a lui Cristos (sau mai precis dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus) pe care apostolul a descoperit-o odată cu “vindecarea” sa. Imnul cântă, totodată, ataşamentul faţă de Cel care l-a mântuit, ataşament ce nu poate fi desfăcut de nici o putere şi de nici o fiinţă.

Prin urmare, în acest text paulin ne este oferită măsura dragostei cu care apostolul înţelege să răspundă dragostei neţărmurite a lui Dumnezeu.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin