Predici

Chemarea noastră “incurabilă” de judecători

S-ar vrea, dacă nu chiar de a-l acuza de a fi un “judecător nedrept”, cum îndrăzneşte cineva, cel puţin să discute criteriile cu care Dumnezeu administrează dreptatea. Avem impresia că uneori exagerează în pedepsirea celui care se comportă bine. În multe împrejurări, în schimb, îl considerăm excesiv de indulgent, în special cu cel care merită o pedeapsă exemplară.

Ne-ar place să folosească mai mult mâna forte pentru a reteza insolenţa unor anumiţi indivizi. În schimb El manifestă de obicei o blândeţe insuportabilă, şi atunci nu este de mirare ca cineva să profite de ea pentru a săvârşi tot felul de fărădelegi. Şi după ce păcătoşii cei mai neruşinaţi s-au pătat cu păcate foarte clare, El aşteaptă cine ştie ce motiv pentru a pronunţa o sentinţă definitivă de condamnare, le dăruieşte nelipsit o amânare, o dovadă de bunătate, şi chiar dacă se arată recidivişti, nepocăiţi, le oferă o posibilitate de mântuire, şi încă o alta. “Tu oferi după păcate posibilitatea de a se căi…”

Nu vrea să se convingă că de la anumiţi oameni nu se poate aştepta nimic bun. Aş vrea să-i sugerez, cu respectul cuvenit: gata, un pic de severitate, altfel treburile vor continua să meargă mereu mai rău. Ar trebui un frâu, nu se pot tolera anumite lucruri. Trebuie să intervină cu o mai mare hotărâre şi oportunitate. Şi dacă nu este suficientă convingerea, cum de fapt nu este suficientă, trebuie convins cu forţa, să folosească acele argumente mai concrete pe care toţi le înţeleg. Milostivirea, toleranţa pot apărea ca slăbiciune.

Şi dacă Tu nu o simţi, vrei să-i păstrezi pentru sfârşit, permite-ne cel puţin ca să intervenim noi, aici, îndată. De altă parte au fost epoci istorice în care cele două puteri au căzut de acord, împărţindu-şi îndatoririle: eu îi găsesc pe vinovaţi, mă îngrijesc să fie judecaţi şi pronunţ condamnarea, şi tu procură surcele şi foc şi călău, pentru că eu nu vreau să-mi murdăresc mâinile… Şi se pare că lucrurile au mers un pic mai bine decât astăzi, în ciuda faptului să în mod ipocrit cineva acum s-ar ruşina de aceasta.

Mai ales, simţim o mare nevoie ca poziţiile să fie clare o dată pentru totdeauna: cei buni de o parte, şi ticăloşii de cealaltă parte. Şi nu ar trebui să se întâmple ca relele şi nenorocirile în serie să se abată de regulă pe capul celui care se comportă bine, în timp ce celorlalţi să le meargă toate cu pânzele umflate. Prima lectură şi în special evanghelia de astăzi ajută să descoperim pretenţia noastră incurabilă de a judeca, nerăbdările noastre, intoleranţele, simplificările abuzive, voinţa noastră încăpăţânată de a pedepsi (în privinţa altora).

Niciodată, cine ştie pentru ce, Cuvântul lui Dumnezeu nu încurajează vocaţia noastră de judecător. Dimpotrivă, o mortifică cu promptitudine, o face să dea greş. Şi, cu o inversare a poziţiilor care este frecventă în Biblie, ne constrânge să scoatem toga magistratului care susţine acuza publică, să părăsească impulsul de nestăpânit al poliţaiului care nu vede decât ora de intrare în acţiune pentru a restabili ordinea, şi a ne face să ne regăsim în pielea acuzatului.

Specializarea noastră contestată

Începe a doua lectură să ne facă imputaţii în câmpul specific al rugăciunii. Da, chiar în acest sector care este rugăciunea de cerere, în care ne considerăm un pic cu toţii specialişti. Dar ce ne mai spui, Paule! Când ne rugăm, o facem aproape totdeauna pentru că avem bogăţii bine definite de supus atenţiei Domnului. Rugăciunea de cerere, în panorama noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care trebuie practicate şi ele: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.

Fapt este că avem atât de multe lucruri de cerut. Necesităţile sunt nenumărate. În afara celor obişnuite, sunt şi cele neprevăzute, incidentele neplăcute care nu pot fi puse la socoteală în mod preventiv nenorocirile, întâmplările. De la mântuire, trecând prin problemele economice şi familiare, lista “harurilor” pentru care batem la uşa Domnului se măreşte în fiecare zi mai mult. Şi nu totdeauna El (astfel ne gândim cel puţin…cu glas scăzut) este aşa de prompt în a asculta aşa cum este de bănuit, din care rezultă mereu mai multe înclinaţii care ne obligă, în ciuda noastră, să le solicităm.

Şi Paul ne aruncă în faţă că “nici nu ştim ce să cerem”. Probabil, când scria creştinilor din Roma, nu erau încă practicate anumite forme devoţionale, şi credincioşii nu descoperiseră încă locurile adaptate, modalităţile potrivite şi oficiile competente pentru a prezenta cererile. Este de ajuns să ascultăm, astăzi, anumite “rugăciuni comune”. Complete, insistente, definitive, prevăzute cu o documentaţie minuţioasă, chiar un pic presupuse, nu arareori indiscrete, excesive în privinţa tonului, aş îndrăzni să spun chiar obraznice. Totul este specificat în chip amănunţit. Deoarece lucrurile stau aşa şi aşa, din moment ce, şi pentru că unica soluţie, este aceea de: atunci Dumnezeu este obligat să ne asculte fiind atent cu scrupulozitate la informaţiile şi cunoştinţele noastre.

În fond, îi uşurăm sarcina. Formularul deja l-am completat noi, în toate părţile sale, fără a lăsa nimic de o parte. El are de pus numai semnătura şi timbrul: “se aprobă”. Necazul este că “nu ştim ce trebuie să cerem”. Fără Duhul Sfânt, care se roagă în noi “cu gemete negrăite”, rugăciunile noastre nu vor ajunge niciodată la Tatăl. Mai mult, şi mai radical, rugăciunea ar fi imposibilă.

El cunoaşte trebuinţele noastre, dar adesea nu le “recunoaşte”

Trei observaţii. Înainte de toate. Nu înseamnă că Duhul Sfânt are o funcţie de “stabilizator”, are o acţiune de filtru sau de raţionalizare, pentru că noi exagerăm, pretindem prea mult, abuzăm de generozitatea Domnului. Poate fi contrariul. Rugăciunea noastră prea adesea face calcule excesiv de meschine. Este proporţionată cu posibilităţile noastre, mai mult decât cu disponibilitatea lui Dumnezeu “stăpânul imposibilului”. Mai ales, rugăciunea noastră nu reuşeşte totdeauna să dea cont de necesităţile noastre adevărate. Nu observăm lucrurile esenţiale care ne lipsesc.

Duhul, de aceea, este mai mult decât un “moderator”, este un “instigator”. Ne solicită, ne încurajează să exagerăm, să cerem mereu mai mult. Şi deoarece noi ne arătăm excesiv de timizi şi prudenţi, are El grijă să revendice ceea ce ne priveşte pe noi ca fii.

A doua. În faţa unui obstacol, o dificultate, o piedică oarecare, de obicei cerem ca Dumnezeu să aibă grijă, să pregătească terenul, luând din el acele realităţi neplăcute. Noi ne dăm seama că, dimpotrivă, “este potrivit să cerem” ca Domnul să ne dea curaj, inteligenţă, fantezie pentru a înfrunta acea situaţie. Ne face să înţelegem că soluţia depinde de noi. În sfârşit. Sarcina Duhului nu este aceea de a “sprijini” cererile noastre, să ne asigure o rezolvare favorabilă, şi în scurt timp. Nu. Duhul trebuie să “inspire” rugăciunea noastră, cererile noastre, nu a le face pur şi simplu proprii, să le recomande cu autoritate. Noi trebuie să intrăm în perspectiva Duhului, nu invers.

Eu cred că echivocul multor implicări ale Spiritului, chiar în ocazii solemne, este chiar acesta: am vrea ca Spiritul să se mulţumească, să asculte de sugestiile noastre, să ajute perspectivele noastre, în loc ca noi să ne încredem, să ne abandonăm total la “gemetele sale negrăite” şi la jocul său imprevizibil. Invocăm Spiritul ca să ne ducă acolo unde am stabilit noi să mergem, să se manifeste liber… după alegerile pe care le-am făcut noi deja şi prin care am folosit din belşug toate mijloacele (chiar şi cele mai puţin clare…). Ar trebui să avem cel puţin suspiciunea că dacă Dumnezeu ne-ar asculta conform gusturilor noastre şi nu după dorinţele Spiritului, după proiectele noastre şi nu după planurile sale, am avea de pierdut mai mult decât de câştigat.

În sfârşit, când este vorba de rugăciune, este necesar să ne retragem de o parte şi să-i dăm glas Spiritului, rezistând ispitei de a-l sufoca cu cererile noastre insistente sau cu oarecare corectare. Unica manieră pentru a nu fi nesatisfăcuţi din cauza ascultării rugăciunilor, este de a face în aşa fel ca cererile noastre – graţie sugestiilor Spiritului – să nu fie nesatisfăcute. Rugăciunile “nepotrivite” sunt acelea care sunt sub aşteptările lui Dumnezeu… Sunt acelea în care Tatăl nu “recunoaşte” trebuinţele fiilor. Da, Tatăl cunoaşte necesităţile noastre. Din păcate nu le “recunoaşte” când le exprimăm în rugăciune.

Dar al cui este acel ogor?

Poziţiile noastre sunt date peste cap mai ales de evanghelie. “În timp ce toţi dormeau…” Astăzi neghina este răspândită cu mâini pline sub ochii tuturor. Răul este expus, publicat, exaltat la lumina soarelui. Ar fi cazul, atunci, să semănăm binele în timpul nopţii, în toate teritoriile unde pare să triumfeze opera duşmanului. Tăcut, dar cu tenacitate. Fără trebuinţa de a lansa sfidări arogante, dar cu deplină convingere.

“De unde vine neghina?…” Şi dacă ar veni de la noi? Dacă şi noi am contribuit la producerea ei? De ce, când vorbim despre rău, şi vrem să verificăm cauzele lui, ne punem mereu în afară lui, ca şi cum n-am intra, n-ar fi şi aportul nostru decât neglijabil, nu am fi cel puţin un pic responsabili de apăsarea lui şi difuzarea lui în lume? Şi poate este cazul şi de a ne întreba: “De unde vine sămânţa cea bună?” Probabil Domnul ne lasă să intuim că “sămânţa bună” răsare pe ogoare nebănuite, este opera unor indivizi pe care nu-i luăm în consideraţie. …Şi creşte chiar şi în teritoriul inamic. – Vrei să mergem să culegem neghina? – Nu.

Interzicerea stăpânului, totuşi, nu înseamnă că nu trebuie să condamnăm răul, să numim păcatul păcat. “Nu”-ul hotărât nu înseamnă că trebuie să stăm să privim, resemnaţi, umiliţi, neputincioşi. Nu ne revine nouă să stârpim neghina – operaţie pe care am face-o cu plăcere – Totuşi este permis, este obligatoriu, de a căuta să o smulgem în unicul chip eficace: angajându-ne, personal, să semănăm în răbdare şi să cultivăm cu pasiune tot binele posibil. La sfârşitul lumii, Fiul omului va trimite pe îngerii săi, care vor aduna din împărăţia sa toate scandalurile…” Mai degrabă neliniştitoare şi jenantă acel cuvânt: “din împărăţia sa…”

Neghina, deci, a fost semănată după. Este născută în interiorul Împărăţiei. Creştinul nu găseşte răul în afara teritoriului propriu, în care exista dinainte. De altă parte, perspectiva parabolei se interesează de răul care creşte în interiorul ogorului lui Dumnezeu. Deci în casa noastră, nu numai în ogorul adversarului, există scandaluri, şi vor rămâne până la sfârşitul lumii. Vor fi mult mai multe decât cred apologeţii din serviciul permanent efectiv, sau mai puţine decât bănuim?

Inutil de a face previziuni în această privinţă. Oricum rămâne faptul, declarat de Cristos însuşi, că răul se produce şi în împărăţia “sa”, în Biserica “sa”, in inima noastră. Numai îngerii sunt calificaţi să-l “culeagă”. Avem cel puţin onestitatea de a o recunoaşte, de a nu o ascunde sub covorul vecinului.

Îngăduinţă în loc de intransigenţă

Noi am învăţat intransigenţa. Nu suntem lipsiţi de indignare. Suntem campioni în a fi indignaţi (care nu costă nimic). Dumnezeu, în schimb, cu exemplul său de indulgenţă, vrea să ne opunem hotărât răului şi să-l combatem fără a-i da răgaz cu bunăvoinţa faţă de toţi şi cu “speranţa dulce”. Sunt uimitoare, în această privinţă, expresiile din cartea Înţelepciunii, pe care ni le propune a doua lectură de astăzi:

“Tu, stăpânul puterii, judeci cu blândeţe; / ne guvernezi cu multă indulgenţă… / Cu un astfel de mod de a acţiona l-ai învăţat pe poporul tău / Că cel drept trebuie să iubească pe oameni; / În plus ai făcut pe fii tăi plini de speranţă dulce” Putem să dăm la toate acestea un nume deosebit: îngăduinţă. Nu trebuie confundată, natural, cu complicitatea cu răul.

Cine este, în practică, persoana “indulgentă”? Putem să spunem: este cineva care are o respiraţie lungă, respiraţie lentă şi profundă.

Decis, are mereu prezente ţinta şi obiectivele, dar nu este grăbit, nu se lasă dominat de nerăbdare, amână nerăbdarea.

Ştie să aştepte, alege timpuri lungi, caută să înţeleagă. Suportă cu seninătate contrastele, opoziţiile, chiar şi persecuţiile. Este sigur că Dumnezeu, chiar şi atunci când tace, are mereu ultimul cuvânt. De aceea trăieşte în pace, chiar şi în timpul furtunii dezlănţuite. Nu adoptă tonuri apocaliptice, nici chiar în momentele dificile. Face, zi de zi, un pic de curăţenie în casa proprie, fără a simţi trebuinţa de a merge să măsoare murdăria altuia…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin