Predici

Cred că fiecare dintre noi ne confruntăm în viaţă cu un conflict interior care, deşi ne-am dori să fie doar acesta, nu este doar prezenţa răului în lume, cât mai ales prezenţa răului în cei care ne sunt apropiaţi şi, mai ales, în noi înşine. Ne-am dori ca răul să nu existe, ca noi să nu fim atinşi şi afectaţi de prezenţa acestui rău în mijlocul oamenilor. Însă experimentăm de atâtea ori faptul că nu este aşa; experimentăm prezenţa şi efectele răului în viaţa noastră şi asta ne face să luptăm împotriva lui.

Şi până aici nu este nici o problemă. Este normal să luptăm împotriva răului şi să încercăm să-l biruim! Însă, în lumină Evangheliei de astăzi, stau şi mă întreb ce înseamnă a lupta împotriva răului, în ce sens trebuie dusă această luptă şi cum suntem chemaţi noi, creştinii, să ducem această luptă?

Chiar şi subiectul principal al Evangheliei de astăzi ne transmite cu claritate faptul că lupta împotriva răului trebuie să fie dusă, căci doar astfel se va instaura Împărăţia Cerurilor, acea împărăţie pe care astăzi Cristos a asemănat-o cu un semănător care seamănă sămânţă bună care va fi chemată să se dezvolte şi să se maturizeze chiar şi în prezenţa răului! Însă vedem că Cristos nu s-a oprit la această primă asemănare ci a continuat să ne înveţe şi modul cum această împărăţie a binelui poate într-adevăr să se dezvolte tot mai mult şi să ajungă să copleşească prezenţa răului, căci Cristos a mai asemănat această împărăţie şi cu un grăunte de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele, însă chemat să devin un pom în care să-şi găsească loc toate vieţuitoarele. Iar dacă ne întrebăm cum suntem noi, creştinii, chemaţi să ducem această luptă, răspunsul îl găsim în cea de-a treia asemănare pe care Cristos o face astăzi asemănând Împărăţia Cerurilor cu o plămădeală pe care o femeie o pune în aluat pentru ca acesta să dospească.

Cu siguranţă ceea ce ne-a surprins în toate aceste asemănări a fost cea dintâi parabolă şi mai ales faptul că acel semănător deşi ajunge la conştientizarea prezenţei seminţelor rele, alege să nu îndepărteze plantele încolţite din ele ci să le lase să se dezvolte împreună cu plantele bune. Motivarea semănătorului este clară: pentru ca nu cumva îndepărtând răul să ucidă şi plantele cele bune! Cu siguranţă nu avem de-a face cu o învăţătură despre agricultură, căci răspunsul ar fi fost cu totul altul, dar avem o învăţătură de viaţă: binele şi răul coexistă până în momentul în care ele vor fi răsplătite pentru roadele lor. Deci trebuie să ajungă la acel moment al rodirii şi abia atunci soarta lor va fi decisă.

Papa Ioan Paul al II-lea, în ultima sa carte-interviu ” Memorie şi identitate” încercând să răspundă provocării prezenţei răului în lume scria: În diferite epoci şi în diferite sensuri, “grâul” creşte împreună cu “neghina”, iar “neghina” cu “grâul”. Istoria omenirii este “teatrul” coexistentei binelui şi răului. Ceea ce înseamnă că, dacă răul există alături de bine, binele perseverează alături de rău şi creşte, ca să spunem aşa, în acelaşi pământ, care este natura omenească. (Memoria şi identitate, p. 12) Iar cu câteva rânduri mai sus afirmă: Cum creşte şi se dezvoltă răul pe pământul sănătos al binelui e un mister. Tot un mister este şi acea parte a binelui pe care răul nu a reuşit să o distrugă şi care se întinde în ciuda răului, ba chiar înaintând pe acelaşi teren. Aşadar avem de-a face cu un mister, dar un mister pe care trebuie să-l trăim în viaţa de zi cu zi, un mister a cărui prezenţă ne dovedeşte odată în plus că binele este cel chemat să învingă răul şi că poate face acest lucru!

Însă ce înseamnă a duce o astfel de luptă? Cum trebuie să ducem o astfel de luptă de vreme ce nu putem îndepărta cu radicalitate răul şi nu îl putem stârpi luptând direct contra lui???

Privind la celelalte două asemănări folosite de Isus în Evanghelia de astăzi putem înţelege cu uşurinţă că Împărăţia cerurilor este o realitate vie şi dinamică; o realitate care este chemată să crească şi să se extindă tot mai mult, făcând astfel ca binele să crească şi să îndepărteze răul. Doar ducând o astfel de luptă vom reuşi şi noi să ieşim învingători în lupta împotriva răului şi să facem ca binele să triumfe în noi înşine dar şi în cei din jurul nostru!

Trebuie aşadar să învăţăm că în viaţa aceasta binele şi răul coexistă, iar ceea ce putem noi face pentru ca într-adevăr grâul să fie acela care să aducă roade mai bogate este să luptăm mereu făcând cât mai mult binele şi nu înmulţind răul! Însă o tendinţă care stă in calea unei astfel de lupte este aceea a perfecţionismului. Nu putem avea pretenţia de a fi perfecţi! Nu putem avea pretenţia de a trăi într-o lume perfectă! Căci dacă vom crede şi vom dori toate astea vom risca să avem mereu imaginea unei vieţi perfecte, dar nu vom avea cu adevărat o viaţă; vom avea perfecţiunea, dar nu vom avea ce să facem cu ea! Şi acest lucru îmi aminteşte de o istorioară scrisă de Oscar Wilde despre un pictor care avea o soţie atât de minunată încât a dorit să o imortalizeze într-un tablou care urma să devină cea mai mare capodoperă a sa, un tablou perfect. Nu a stat mult pe gânduri şi a început să lucreze la acest tablou străduindu-se să fie perfect. Dar cu cât tabloul prindea formă, cu atât pictorul avea mai puţin timp pentru soţia sa, pentru a-i acorda atenţie şi pentru a-i admira frumuseţea. Nu trecu mult timp şi deja soţia pictorului se schimbă: deveni palidă şi privirea i se întunecă. În sfârşit veni şi ziua în care pictorul trase ultima linie de penel pe tablou şi se şi grăbi să arate soţiei acea capodoperă. Însă apropiindu-se de patul ei o găsi fără viaţă. În acel moment îşi dădu seama de ceea ce făcuse: avea acum imaginea perfectă a iubirii sale, dar nu avea iubirea; avea perfecţiunea, dar nu mai avea viaţa în care să se bucure de ea!

Aşa este şi în viaţa noastră: perfecţiunea ucide inima şi ucide sufletul! Suntem chemaţi să tindem spre perfecţiune, însă nu putem face din ea un scop al vieţii noastre! Suntem chemaţi să tindem spre perfecţiune însă nu eradicând răul, ci făcând să se înmulţească binele! Să nu uităm că suntem creaturi şi perfecţiunea o vom dobândi atunci când vom fi în Dumnezeu, iar calea pe care trebuie să o urmăm este doar una: să facem să crească binele!

Se spune că într-o bună zi şi diavolul a vrut să creeze un om, un om pur, perfect care să nu fie contaminat de prezenţa răului. Şi după ce a creat acest om l-a privit şi a început să se gândească: dar omul are ochii şi prin privire se poate contamina atât de uşor cu ceea ce este rău. “Nu se poate aşa ceva!” şi-a spus el, şi a scos ochii omului. Apoi a văzut că omul are mâini şi imediat s-a gândit că ar putea să-i rănească pe cei din jur cu aceste mâini şi să le facă rău. “Nu se poate aşa ceva!” şi-a spus el, şi a tăiat mâinile omului. A observat că omul are o minte şi s-a gândit că acea minte poate să gândească lucruri rele şi să-l determine pe om la rele. “Nu se poate aşa ceva!” şi-a spus el, şi a lăsat omul fără cap, căci fără a avea mintea în el, nici capul nu mai avea rost. În cele din urmă a văzut că omul avea o inimă şi s-a gândit că aceea inimă poate trezi atâtea trăiri, pasiuni şi ură. “Cu siguranţă inima este cea mai periculoasă pentru om!” şi-a spus el, şi a scos inima omului. Şi astfel nu a mai rămas nimic … absolut nimic! Astfel diavolul dorind să salveze omul de eventualele porniri spre rău, l-a ucis!

Suntem chemaţi aşadar să ducem lupta împotriva răului însă nu oricum ci aşa cum însuşi Cristos ne învaţă:

- nu luptând împotriva neghinei, ci făcând să se dezvolte grâul;

- nu eliminând ceea ce este negativ, ci alegând şi împlinind ceea ce este pozitiv;

- nu eliminându-i pe duşmani, ci înconjurându-ne de prieteni cât mai adevăraţi!

Dacă ne punem toate forţele în a combate răul, ce putere vom mai avea să alegem şi să înfăptuim binele?

pr. Felix Roca jr Ritul latin