Predici

Să ne oprim asupra situaţiei

Vine momentul în care Israel se opreşte la poalele muntelui. Şi Dumnezeu îl interpelează prin intermediul lui Moise. Se opreşte asupra situaţiei. Îl ajută să descopere sensul evenimentelor pe care le-a trăit. “Voi înşivă aţi văzut ceea ce i-am făcut Egiptului…” Toţi trebuie să fie conştienţi că aparţin unui popor “eliberat”, că nu mai sunt sclavii nici unei puteri. Dumnezeu prezintă propunerea sa: “Acum, dacă vreţi să ascultaţi glasul meu şi să păziţi alianţa mea, voi veţi fi pentru mine proprietatea mea între toate popoarele… Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”.

Dumnezeu nu impune nimic: “Dacă vreţi să ascultaţi glasul meu…” Este totdeauna numai o invitaţie. Nici o constrângere. Nici o forţare. Dumnezeu pune de o parte pe Israel pentru proiectul său, pentru planul său. “…Dacă vreţi”, putem să împlinim împreună lucruri mari. Lanţurile au fost sfărâmate de Dumnezeu. Acum, dacă poporul este de acord, ar putea rămâne liber ca să aparţină în totalitate Lui, descoperind propria vocaţie “sacerdotală” şi de “naţiune sfântă”.

Dumnezeu nu constituie o împărăţie punând în frunte preoţi. Vrea să formeze o împărăţie “de preoţi”.

Nu se mulţumeşte ca în poporul său să fie sfinţi. Pretinde să aibă un popor “sfânt”. Deci, aşa cum observă p. Ernesto Balducci, “prima caracteristică a acestui popor este să elimine din toate puterile ceea ce ar vrea să supună conştiinţa poporului şi a fiecărui credincios”. De notat şi că recompensa care este asigurată de exigenţele legământului nu se referă la acele binecuvântări particulare şi materiale (bogăţia recoltelor, succesul, bunăstarea), ci alcătuiesc o unică binecuvântare care cuprinde pe toate celelalte: comuniunea cu Domnul şi apartenenţa la El. “Veţi fi pentru mine o proprietate (în ebraică segulla) dintre toate popoarele: al meu este într-adevăr tot pământul”.

Eşti dispus să mai primeşti?

Vine momentul în care trebuie să te opreşti şi tu. Să te întrebi asupra sensului existenţei tale. Să cauţi să afli un fir călăuzitor. Să citeşti şi să interpretezi evenimentele care te privesc pe tine înscriindu-le într-un plan unitar trasat “în altă parte”. “Voi înşivă aţi văzut ceea ce v-am făcut…” Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: “Nu ţi-ai dat seama încă de nimic? Nu ai bănuit nimic? Nu ţi-ai dat seama că în spatele acestor evenimente decisive era mâna mea?”

Dumnezeu vrea să fii conştient că tot ce ai, tot ceea ce eşti, îi datorezi Lui. Dacă ai depăşit anumite etape, dacă ai ajuns până aici, este pentru că El te-a “înălţat pe aripile vulturului”. Orice izbândă a ta este har. Tot ce posezi ai primit. Şi atunci vine momentul în care Dumnezeu îţi prezintă conturile. Nu pentru a te face să plăteşti preţul, cu atât mai puţin pentru a te şantaja. Pur şi simplu pentru a-l autoriza să continue. “Dacă vrei, dacă îmi permiţi, Eu îţi voi oferi şi mai mult”. Dumnezeu vrea să verifice disponibilitatea ta de a primi. De a continua cu El. De a fi datornic.

Dresare pe aripile vulturului

Semnificativă este imaginea născocită pentru a indica grija lui Jahweh în privinţa “poporului său”: “V-am înălţat pe voi pe aripile vulturului şi v-am făcut să veniţi până la mine”. Vulturul, spre deosebire de alte păsări, nu apucă puii săi cu ghearele. El zboară mai sus decât celelalte păsări, şi deci pericolul nu poate veni de sus. Îi poartă de aceea liniştit pe aripi. Imaginea devine şi mai expresivă dacă o completăm cu un fragment din cântul lui Moise:

“El l-a găsit într-o ţară pustie,
într-o câmpie cu urlete solitare.
L-a crescut, a avut grijă de el,
l-a păzit ca pe lumina ochilor.
Ca un vultur care veghează asupra cuibului său,
care zboară deasupra puilor săi,
el a desfăcut aripile şi l-a luat,
l-a înălţat pe aripile sale.
Domnul îl călăuzeşte singur,
Nu era cu el nici un dumnezeu străin” (Dt. 32, 10-12).

Comentează J. Plastras: “Pasărea tânără, încă prea timidă şi slabă pentru a zbura singură, va fi solicitată şi îndemnată la zbor de părinte care zboară şi planează deasupra cuibului. La umbra acelor aripi puternice, ridicat în aer de curentul produs de mişcarea lor, el se aventurează pentru prima oară în aer. Imaginea descrie destul de bine incapacitatea Israelului în momentul alegerii şi delicateţea pedagogiei divine. Dumnezeul legământului înalţă cu delicateţe pe oameni şi îi atrage la sine cu magnetismul iubirii sale, preferând să obţină de la ei un răspuns liber în loc să impună cu forţa supunerea”.

Pentru a sublinia atracţia extraordinară exercitată de iubirea lui Dumnezeu, trebuie citat şi un text din Ieremia: “Te-am iubit cu o iubire veşnică, pentru aceasta te-am atras cu bunătatea mea (hesed) (31,3). Chouraqui traduce: “… Eu te atrag cu mângâiere” (ceva ca: te atrag cu gingăşie). Oricum, pedagogia divină este alcătuită din protecţie, dar şi de solicitare, aş îndrăzni să spun de provocare, în sensul de “a chema afară”. Vulturul nu poartă continuu puii săi pe aripi. Îi face să experimenteze ameţeala înălţimilor, pentru ca să înveţe să zboare.

Dumnezeu ne atrage spre sine, dar ne îmbrânceşte şi afară. Ne constrânge să riscăm. El nu vrea în nici un fel să se substituie nouă. Intimitatea cu El este în vederea unei asumări a responsabilităţii din partea noastră. Dumnezeu veghează asupra noastră… lansându-ne în aventura credinţei. Dumnezeu nu ne face puerili, ci ne responsabilizează. Nu are nici o intenţie de a ne ţine sub tutelă. Vrea ca să devenim adulţi şi să ne comportăm ca atare. În mod paradoxal, nu putem face mai puţin decât să depindem de El pentru a deveni capabili de ne descurca singuri. El ne atrage… pentru a ne desprinde. Este prezent… lăsându-ne singuri. Ne poartă… părăsindu-ne. Ne protejează întărind aripile noastre (sau, mai bine, picioarele noastre). El ne susţine… luându-ne toate proptelele. Avem nevoie de El pentru a descoperi autonomia noastră. Putem să spunem că ascultăm de El cu adevărat numai când devenim creaturi libere.

Mort pentru o cauză pierdută

“…În timp ce mai eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”. Să înlăturăm orice echivoc şi iluzie. Nu sunt meritele noastre, virtuţile noastre, jertfele noastre care au dobândit iubirea lui Cristos. Totul a fost de mai înainte. El ne-a iubit “mai întâi” când încă mai eram păcătoşi. Noi eram “încă” fixaţi pe terenul duşmăniei sau al indiferenţei. Şi El a trecut “deja” linia prieteniei. Noi nu eram “încă” convertiţi. Şi El ne considera “deja” sfinţi.

Desigur, expresiile lui Paul, aşa cum răsună în fragmentul din scrisoarea către Romani, apar “scandaloase”. Mărturisesc iubirea nebună a lui Dumnezeu, care pune cu gravitate în încurcătură toate cele mai prudente teologii, chiar şi pe cele clasice. Cristos nu a murit din cauza păcatelor noastre, ci în ciuda păcatelor noastre. Jertfa sa, înainte de a fi ispăşire, este o jertfă de oferire, spontană, gratuită, ne condiţionată.

În mod paradoxal, urmând afirmaţiile lui Paul, Cristos nu a murit pentru cauza binelui, ci pentru o cauză pierdută. Totuşi, pe Golgota s-a sfârşit atât mânia lui Dumnezeu cât şi duşmănia mea. “Noi suntem justificaţi de Dumnezeu: aceia cu ochii (orbiţi) de care însuşi Dumnezeu s-a justificat ca Dumnezeu, aceia pe care El i-a reclamat pentru dreptul său şi împărăţia sa, aceia pe care El i-a pus sub semnul iertării, la adăpostul judecăţii sale de iertare, aceia pe care el i-a aşezat în aria, unde numai El poate să-i susţină” (K. Barth).

Concluzia, pentru noi, este de-a dreptul sublimă: dacă jertfa lui Cristos a fost, împotriva oricărei logici, eficace pentru noi păcătoşii, cu cât mai mult va fi pentru indivizii care nu mai sunt păcătoşi. Iubirea lui Dumnezeu a reuşit să spargă carapacea duşmăniei noastre. Ce nu va putea face pentru prietenia noastră? Dacă iubirea lui Dumnezeu a învins toate refuzurile noastre, ce nu va reuşi să realizeze cu adeziunea şi colaborarea noastră? Dacă “înainte” a fost ceva de negândit, “acum” nu va fi oare semnul unei surprize infinite?

Capabili de a număra până la unu

“Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă…” Mă simt încurajat de această notare. Nu-mi este teamă de a “dispărea” în mulţime, de a fi înghiţit de ea. Ştiu că Isus, chiar şi când vede mulţimile, vede pe fiecare individ. Pe El nu-l interesează atât mulţimile, cât persoanele care le compun. Aceasta de aici, şi cealaltă, şi încă cealaltă. Fiecare cu chipul său, cu numele său propriu, cu istoria sa proprie. Aş îndrăzni să spun că Isus nu vede numai mulţimile, ci numai o persoană.

El, probabil, nu a mai socotit mulţimile. Şi chiar dacă a făcut-o, este sigur că suma ar fi dat totdeauna cifra unu. Mulţimile, pentru El, nu au mai fost pur şi simplu cadrul pentru a celebra triumful său (care triumf?). Ci ocazia pentru a lega un raport “unic” cu fiecare, pentru a transmite fiecăruia expresia interesului propriu, care derivă dintr-o cunoaştere personală. El, din mulţime, “trage afară” persoanele.

Compătimirea sa nu este una abstractă, un interes generic. Privirea sa se îndreaptă spre “unul”, iubirea sa cuprinde cu gingăşie un singur individ. Deci şi eu mă simt recunoscut şi iubit şi când stau în mijlocul mulţimii. Cu El nu este pericolul anonimatului, al impersonalităţii, al aplatizării, al nivelării birocratice. Eu exist înaintea Lui cu problemele mele, dificultăţile mele, tulburările mele, exigenţele mele specifice, cu aşteptările mele. Şi îndrăznesc să sper că şi apostolii de astăzi, cărora continuă să le încredinţeze “secerişul” său, nu se mulţumesc cu mulţimile, nu vorbesc în general “despre lume” sau “pentru lume”.

Un păstor nu se poate reduce la… a iubi pe toţi. Nu se poate limita să se intereseze… de toţi. Prea puţin. Şi prea uşor. Un apostol mă convinge, nu când este înconjurat de o mulţime, ci atunci când este capabil de a se opri pentru o întâlnire personală, când ascultă şi dedică timpul propriu unei persoane. Păstorul adevărat, căruia îi este încredinţat poporul nou al lui Dumnezeu, eliberat de formele infinite ale sclaviei, trebuie să demonstreze că ştie să numere… până la unu.

O turmă care îşi dă demisia

Dacă păstorul nu ajunge la persoană, mulţimile vor continua să rămână lipsite de păstor, aşa cum i s-a întâmplat cu mulţimile faţă de care Isus a arătat milă şi pentru a se ocupa de cei pe care “îi cheamă” cei Doisprezece, dându-le lor “puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca tot felul de boli şi infirmităţi”. Apostolii, deci, sunt oameni cu “putere”. Numai că aceea oferită lor de Isus este puterea de a “elibera”, de a vindeca. Când nu sunt capabili de aceasta, atunci se agaţă de puterea pur şi simplu care, într-o perspectivă evanghelică, este mereu semn de lipsă de putere.

“…Obosite şi leşinate ca oile fără păstor”. Totuşi nu pare că ar fi lipsit păstorii, în acel timp. Atunci când păstorii nu sunt ceea ce ar trebui să fie; structurile sufocă viaţa; contează să fie înregistrate, şi funcţionarea şi ordinea şi conformismul au precădere asupra spontaneităţii şi originalităţii; nu este posibil de a face să fie ascultat glasul propriu; ele sunt obiectul dispoziţiilor şi regulilor impuse de altul; sunt constrânse să se supună deciziilor venite din vârful piramidei; nu sunt educate în exercitarea libertăţii; le este teamă de conştiinţă şi de creier; este premiat oportunismul mai mult decât sinceritatea şi coerenţa; se interzice orice tentativă de a promova o mentalitate comunitară; opinia publică este ţinută, da, la mare cinste, dar numai în documentele oficiale; nu este spaţiu pentru o creativitate adevărată, atunci turma are impresia – şi nu numai impresia – de a nu avea păstori, ci funcţionari, şi de a fi risipită, de a nu mai conta deloc.

În acest caz, avem o turmă “lipsită de interes”, dezamăgită, dimisionară. Pune stăpânire oboseala, simţul de înstrăinare, inerţia, resemnarea. Docilitatea aparentă maschează oboseala interioară. Se caută liniştea, renunţând la speranţă, renunţând la idealuri. “Este dificil de a trăi în fiecare zi stimulând deciziile noastre pe impulsul conştiinţei” (E. Balducci). Atunci ne dăm seama de faptul că cineva se gândeşte în locul nostru, decide pentru noi, ne dispensează de riscul de a căuta. Cu alte cuvinte: se substituie calităţii noastre de oameni şi de creştini. Turma cedează propria siguranţă plătind preţul renunţării la responsabilitatea şi demnitatea personală.

Apostolii, care au primit totul “gratuit”, sunt obligaţi să dea “gratuit”. Dezinteresul trebuie să fie scrisoarea lor de acreditare determinantă. Unicul interes permis pe care îl pot cultiva este pentru maturitatea şi creşterea în libertate a persoanelor. “A secera”, apoi, nu înseamnă evident a culege succese, aplauze, onoruri, aprobări, privilegii şi triumfuri. Ci de a semăna cu răbdare în brazdele deschise de compasiunea lui Cristos.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin