Start > Ritul bizantin > Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinților

Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinților

13 June 2008
1,141 afișări

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro
Duminica I-a după Rusalii (A tuturor sfinților)

La cuvintele Apostolului: “Și nu numai atât, ci ne lăudăm, și în suferințe” (Romani 5, 3)

Este o muncă grea pentru lucrătorul de pământ a conduce plugul, a trage brazdele, a arunca sămânța, a suferi vremea rea și frigul, a abate de la ogor apa cea de prisos, a săpa canale prin mijlocul ogorului și a fânețelor. Dar această muncă obositoare și foarte grea i se face ușoară și suferită când privește cu duhul semănăturile cele înverzite, secera cea ascuțită, aria cea plină de snopi și bucuria cu care se aduc acasă roadele coapte.

Tot așa corăbierul cutează a se arunca în valurile sălbatice, nu se teme de furtună și de marea cea foarte adeseori vuitoare, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării și durata cea lungă a călătoriei pe mare. Toate acestea le rabdă și le suportă, căci gândește la povara mărfurilor, la limanuri și la piețele de comerț, și vede cu duhul înaintea sa câștigul cel nemăsurat pe care-l nădăjduiește.

De asemenea, ostașul suferă cu bărbăție rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea și frigul, marșurile lungi și toate primejdiile bătăliei, gândind la biruință, la semnele triumfale și la cununa biruinței, pe care nădăjduiește să o dobândească.

Dar ce zic eu acestea și la ce trebuiesc toate aceste exemple? Eu am voit să mă folosesc de acestea, pentru ca să vă îndemn să ascultați cu sârguință cuvântul lui Dumnezeu, și să vă faceți râvnitori și osârdnici la fapta cea bună. Căci dacă cei mai sus numiți, lucrătorul de pământ, corăbierul și ostașul, cu liniște suferă greutățile pentru nădejdea și privirea la lucrurile viitoare, deși acelea sunt numai niște lucruri care se sfârșesc odată cu viața pământească, cu cât mai vârtos sunteți voi datori să ascultați fără obosire învățătura cea dumnezeiască și să luptați pentru viața cea veșnică, să răbdați cu tărie de suflet toate ostenelile și greutățile? Nădejdea ce o au aceia se întinde numai la niște bunuri pământești, și acestea foarte nesigure. Ba încă adeseori ei mor, fără de a fi putut vedea împlinirea așteptărilor lor; ei se bucură de nădejdile lor, dar adeseori nu dobândesc nimic, deși au răbdat tot felul de supărări.

Lucrătorul de pământ, de pildă, după toate ostenelile și luptele sale, tocmai când gândea să-și ascute secera și să înceapă secerișul, trebuie să se întoarcă acasă cu mâinile deșarte, căci grâul s-a pălit, sau l-au stricat lăcustele, ori o ploaie peste măsură, sau a venit altă nenorocire de la vremea cea rea. El a întrebuințat toată osteneala și a făcut tot lucrul, însă nu gustă roadele nădejdii sale.

La fel se întâmplă adeseori corăbierului. încă de mult se bucura de încărcătura sa cea mare și scumpă, cu multă satisfacere dezvelea vâslele și naviga pe marea cea întinsă. Acum este aproape a intra în liman, dar deodată se izbește de un mal sau de un șir de stânci ascunse sub apă, sau i se întâmplă altă nenorocire neprevăzută și pierde toată încărcătura, ba încă adeseori abia poate el însuși cu trupul gol a scăpa.

Tot așa soldatul, poate că a rezistat la sute de bătălii și a biruit pe vrăjmași, dar se întâmplă ca în momentul biruinței celei hotărâtoare el să-și piardă viața, și toate ostenelile și zbuciumările lui să fi fost zadarnice.

Dar cu creștinul nu merge așa. Nădejdile lui sunt tari, sigure și nepieritoare; ele nu pier împreună cu moartea, ci sunt îndreptate către viața cea veșnică, fericită, nemuritoare, și nu se pot zădărnici aici de vremea cea rea, nici de nenorociri neașteptate, și nici chiar de moarte. Astfel, împlinirea nădejdii noastre și marea răsplătire cea viitoare ne luminează chiar în mijlocul nenorocirii. De aceea zice Sfântul Pavel: “Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe” (Romani 5, 3).

Vă rog să nu trecem fără atenție peste aceste cuvinte, ci fiindcă vorba noastră a intrat în limanul marelui cârmaci Pavel, să ne oprim cu plăcere la gândirea asupra graiurilor sale, care deși sunt scurte, totuși cuprind multă învățătură înțeleaptă. Ce înseamnă aceasta, și ce voiește el să înțelegem, când zice: “Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe”? Cuvintele: “nu numai atât”, arată că el a vorbit înainte de alte bunuri, la care acum adaugă avantajul pe care îl avem din suferințe. De aceea a zis el: “Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe”. Dar pentru ca să înțelegem mai bine aceste cuvinte, aveți puțină răbdare, ca să vorbim despre aceasta mai cu de-amănuntul.

Când învățătura cea dumnezeiască s-a propovăduit de către Apostoli și ei s-au dus în toate laturile lumii spre a răspândi cuvântul despre cucernicie, când ei se sileau a stârpi rătăcirea din rădăcină, respingeau așezămintele închinătorilor la idoli, războiau toată răutatea, Curățeau pământul, răsturnau capiștile idolești, altarele și sărbătorile păgânești, și în locul acestora învățau a cunoaște pe Unul Adevăratul Dumnezeu, deșteptau nădejdea la viața din cealaltă lume și grăiau despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, răspândeau învățătura cea înțeleaptă despre înviere și vesteau împărăția cerească, atunci, din această pricină, a izbucnit un război cumplit și înspăimântător, cel mai grozav dintre toate. Mare zgomot, larmă și răscoală era în toate cetățile și satele și casele, în locurile cele locuite și în pustie, pentru că se stricau obiceiurile cele vechi, păgânești, se răsturnau prejudecățile cele de mult timp înrădăcinate și se introduceau învățături noi, de care mai înainte nimeni nu auzise, împotriva acestei învățături s-au alarmat domnii, iar împărații cei puternici ai pământului s-au aprins de mânie, oamenii simpli s-au tulburat, toate locurile publice clocoteau de zgomot, scaunele judecătorești s-au înfuriat, săbiile s-au scos din teacă, armele s-au apucat și legile s-au mâniat. Pedepsele, muncile, schingiuirile și tot ce omului i se pare groaznic amenințau.

Precum este marea când se tulbură și este îngreunată cu grozavele sfărâmări de corăbii, așa era atunci starea lumii. Tatăl se lepăda de fiul său pentru credința cea sfântă, mama se despărțea de fata sa și fratele de frate, stăpânul se înfuria asupra slugii, toată firea era răsculată, și nu a izbucnit numai un război civil, ci luptă și război în fiecare casă, în fiecare familie. Căci cuvântul Domnului pătrundea ca o sabie, și despărțind mădularele bolnave de cele sănătoase, pricinuia pretutindeni dezbinare și luptă și aducea mii de lupte și prigoniri asupra credincioșilor. De aici a urmat că unii au fost aruncați în temniță, alții târâiți la judecători, iar alții erau duși la moarte. Unora li se răpeau bunurile și averea, alții se trimiteau în surghiun, alții erau căzniți. Ticăloșia și nenumărate nenorociri cădeau asupra lor mai numeroase decât zăpada în zilele cele tulburi ale iernii; înlăuntru era lupta, afară frica de prieteni și de Străini, și chiar de cei cu care erau legați prin legătura firii și a sângelui.

Acestea le-a văzut Sfântul Pavel, acest mare Apostol al lumii, acest învățător al adevărurilor cerești. Necazurile erau de față, înaintea mâinilor și a ochilor săi. Bunurile erau numai nădăjduite și făgăduite, adică împărăția cerească, învierea și îndulcirea de bunurile care covârșesc cu mult toată gândirea și toată vorba. Dimpotrivă, cuptoarele cele înfocate, uneltele de schingiuire, sabia, pedeapsa de tot felul și uciderea erau nu numai așteptate, ci și simțite. Iar cei care trebuiau să se lupte contra tuturor acestora abia se lepădaseră de altarele și de statuile idolilor, de desfrânări, de îmbuibare și de desfătare și se întorseseră la creștinătate; încă nu erau obișnuiți cu gândirea cea înaltă despre viața cea veșnică, ci erau încă lipiți de lucrurile cele de față, și pentru aceea era de temut că mulți vor fi mici la suflet și vor cădea, când ei în toate zilele vedeau prigonirea.

Vezi, acum ce face înțelepciunea lui Pavel, care s-a învrednicit de la Dumnezeu de taine negrăite! El necontenit le vorbea de cele viitoare, le înfățișa premiul luptei, le arăta cununile de biruință, îi întărea și îi îmbărbăta prin nădejdea bunătăților celor veșnice. Și cum grăiește el? “Eu socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Prin aceasta el vrea să zică: “Ce-mi vorbești mie de răni, de grămezile de lemne aprinse, de Călăi, de pedeapsă, de foame, de pierderea averii, de sărăcie, de temniță și de legături? Adu aici tot ce vrei, tot ce oamenilor li se pare grozav și totuși nu ai putea numi nimic care să poată prețui cununile și răsplătirile acelea. Toate aceste pătimiri încetează cu viața aceasta, iar răsplătirile cele veșnice nu au sfârșit. Cele dintâi sunt vremelnice și trecătoare, cele din urmă netrecătoare și veșnice. Aceasta învață Pavel și în alt loc, zicând: “Necazul de acum este trecător și ușor” (II Corinteni 4, 17).

Așadar, el le declară neînsemnate, după mărime și fel, și micșorează frica greutății lor prin scurtimea timpului. Căci chiar dacă nenorocirile, după firea lor, ar fi grele și nesuferite, totuși greutatea lor slăbește prin scurtimea timpului, căci necazul nostru de acum, cel ușor și trecător, ne aduce o slavă veșnică, care covârșește totul, neprivind la cele văzute, ci la cele nevăzute, “căci cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute veșnice” (II Corinteni 4, 17-18).

Dar poate va zice cineva că toate aceste bunuri sunt numai nădăjduite, iar omul cel mic la suflet și greoi nu se atrage, precum se cuvine, prin arătarea acestor bunuri, ci caută să găsească chiar în viața de acum mângâiere și odihnă. De aceea, acest înțelept învățător, Pavel, nu ia temeiuri de mângâiere numai din cele viitoare, ci încă și din viața de acum. Mai întâi numără toate bunurile ce s-au săvârșit pe fața pământului și pe care cineva nici nu le nădăjduia, dar de care se îndulcește. Iar aceste bunuri prezente sunt cea mai mare și mai sigură dovadă pentru cele pe care noi încă le nădăjduim.

Însă în ce se cuprind acele bunuri, cărora noi ne-am și făcut părtași? Întru aceea, zice Apostolul Pavel, că Dumnezeu a dat pe Fiul Său, pe Fiul Său cel Unul-Născut și iubit, pentru noi, robii cei prihăniți, și pe noi cei îngreuiați cu nenumărate păcate și apăsați de povara cea mare a nelegiuirilor, nu numai ne-a izbăvit de păcat, ci încă ne-a prefăcut în drepți. Fără a pune asupră-ne ceva greu și ostenitor, ci numai cerând de la noi credință, ne-a făcut drepți și sfinți, ne-a declarat fii ai lui Dumnezeu, moștenitori ai împărăției cerului și împreună-moștenitori ai lui Hristos; ne-a făgăduit învierea, nestricăciunea trupului, petrecerea cu îngerii, o fericire care covârșește toată gândirea – locuința în cer. Ne-a făgăduit legătura cu Însuși Dumnezeu, a revărsat aici jos harul Sfântului Duh peste noi și ne-a slobozit de sub stăpânirea diavolului și a duhurilor rele; a stârpit păcatul, a ridicat blestemul, a sfărâmat porțile iadului, a deschis iarăși raiul și a trimis nu un înger sau arhanghel, ci pe propriul Său Fiu, spre a ne face fericiți, precum a vestit prin gura proorocilor: “Nu un trimis, nici înger, ci însuși Domnul ne-a mântuit” (Isaia 63, 9).

Iar toate acestea, adică sfințirea și îndreptarea noastră încă de aici, și numai prin credință, trimiterea Unuia-Născut, a Fiului lui Dumnezeu, din cer pentru noi, darea pentru noi de către Tatăl a Fiului Său cel preaiubit, primirea Sfântului Duh, dobândirea unor haruri atât de bogate și a unor binefaceri atât de multe, nu sunt, oare, toate acestea mai prețioase decât miile de cununi și de bunuri cărora avem a ne face părtași? După ce Pavel a arătat toate acestea în puține cuvinte, iarăși vine a vorbi despre nădejde. După ce a zis: “Deci, fiind îndreptați din credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin Care am avut și apropiere, prin credință, la harul acesta, în care stăm, și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 1-2), el adaugă îndată: “Noi ne lăudăm și în suferințe”.

Așadar, după ce a spus ceea ce se săvârșise, că ne-am îndreptat, și că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi și prin El avem apropiere la Tatăl, și ne-am făcut părtași harului și darurilor Lui, și că ne-a slobozit din păcate, și după ce a pomenit de bunurile cele viitoare, adică de “slava cea viitoare cu care noi ne lăudăm”, totuși, observă că această nădejde nu este de ajuns spre a trezi pe cei mici la suflet și a-i îmbărbăta.

Socotește acum înțelepciunea Sfântului Pavel. Chiar din lucrurile care par a întrista pe ascultători, a-i tulbura și a-i nedumeri, tocmai dintr-acelea el împletește cununi de mângâiere și de laudă. Căci după ce a enumerat toate acestea, zice: “Eu însă socotesc binefaceri nu numai cele înșirate până acum, că noi ne-am sfințit și ne-am îndreptat prin Fiul lui Dumnezeu, că noi ne-am îndulcit de harul lui Dumnezeu, ne-am slobozit din păcat, că ni s-au dăruit atât de multe, și încă atât de multe ni s-au făgăduit în cealaltă lume, adică slava cea negrăită, nemurirea, învierea trupului, petrecerea cu îngerii și cu Hristos, locuința în cer”, ci el adaugă la acestea și cele ce se socotesc de oameni înfricoșate, adică judecățile, temnița, moartea, amenințările, foamea, schingiuirile, munca, cuptoarele înfocate, surghiunirea, luptele, răscoala și cearta; toate acestea le adaugă la darurile și binefacerile lui Dumnezeu.

El socotește că cineva trebuie să se bucure nu numai de lucrurile acelea, ci să se laude și în suferințe, precum zice: “Mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1, 24). Vezi tu acest suflet viteaz, acest suflet înalt și acest duh nebiruit, care se laudă nu numai pentru cununi, ci se bucură încă și de lupte; nu numai pentru răsplătiri se veselește, dar saltă de bucurie chiar și pentru luptă; se veselește nu numai pentru plată, ci și pentru strădanie? Nu-mi spune mie de împărăția cerului și de cununile neveștejite și de premiul luptei, ci de lucrurile de acum, cele pline de osteneală și de grijă. Despre ele să vorbești cu mine, și eu îți voi arăta că noi, și pentru acestea trebuie să ne bucurăm, ba încă cu deosebire să ne bucurăm foarte în luptele pământești.

Lupta aduce cu sine numai povară și osteneală, dar Biruința face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăția cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruință, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că așa se întâmplă, privește la sfinții din toate neamurile și din toate veacurile, iau cum zice Iacov: “Luați pildă de suferință și de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). Așa, însuși Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbește de nenumăratele pătimiri ale sfinților, pe care ar fi cu neputință a le număra pe toate, și apoi adaugă: “Au pribegit în piei de oaie și de capră, lipsiți fiind, strâmtorați, rău primiți; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38), și cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncați în temniță și apoi biciuiți. Ce Ziceau ei atunci? “S-au dus bucurându-se de la fața sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).

Vedeți că și necazurile au slava și răsplătirea lor? Priviți numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniță, Cum se țâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau și-l pândeau!

Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoșat chiar și duhurilor rele. Când era în temniță, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârșea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor și stăpânirilor vrăjmașe. Deci, fiindcă el știa bine ce câștig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: “Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), și pentru aceasta zice în același loc: “Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 și 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotință despre sine și disprețuiau pe alții, a fost silit să vorbească despre propriile sale însușiri covârșitoare.

Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia și înălțimea sa, ci s-a lăudat cu temnița, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele și cu prigonirile ce a suferit, zicând: “De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest “mai mult”, arată în cele următoare: “întru osteneli mai mult, în temniță mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Și apoi adaugă: “De se cuvine a mă lăuda, întru suferințele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).

Vezi cum el întru acestea găsește mai multă slavă decât în cununile și însușirile sale cele slăvite, și de aceea zice: “Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: “nu numai atât”! El vrea să zică: “Noi rămânem întru necazuri și suferințe nu numai cu curaj și fără supărare, ba le și socotim cinste și ne lăudăm cu aceste suferințe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă și la slavă, așadar, neapărat și la bucurie, căci unde este slavă și cinste, acolo este și bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbește de altă roadă mare și slăvită a suferințelor. Care este aceea? El zice: “Suferința aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: “Suferința aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferințelor, că ele împuternicesc și întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca și cu arborii. Arborii care cresc la umbră și sunt apărați de toate vânturile, deși se par la privirea pe dinafară că înverzesc și înfloresc frumos, ei sunt molăi și burețoși și se vătăma ușor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălțimile munților, izbiți de multe și puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice și suferind mult de zăpadă, aceștia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, și acele trupuri omenești care sunt crescute în multe Și felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuințează băi și unsori și se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile și greutățile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, și așa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, și sufletele care duc o viață fără supărare, care au prisosință de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe și incapabile de fapta cea bună și, în fine, ajung pradă focului celui veșnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii și osteneli și necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul și mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor și dobândesc o iscusință în răbdare și în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare amețesc și se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ținut lupta cu valurile și care au suferit încă și sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj și de vitejie, așa și sufletul care a răbdat multe ispite și a suferit multe necazuri, pe viitor se obișnuiește și se întărește în osteneli, fără a se mai teme și a se înfricoșa și fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferințe, sufletul ajunge a suporta cu ușurință toate împotrivirile.

Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cerești, când zice: “Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăția cea veșnică și la cununile cele cerești, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferințe sufletul nostru se întărește și priceperea noastră se face mai tare și mai înțeleaptă.

Știind toate acestea, iubiților, să suportăm cu răbdare și cu statornicie necazurile și suferințele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă și ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiți de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească și totdeauna să mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât și de cele viitoare să ne facem părtași, prin harul și prin mila și iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul și de viață făcătorul Duh se cuvine slava și cinstea, acum și în vecii vecilor. Amin.

Ritul bizantin