Start > Ritul bizantin > Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh

Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh

13 June 2008
1,684 afișări

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro
Duminica Coborârii Spiritului Sfânt (Rusaliile)

“Eu voi ruga pe Tatăl, și alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)

Slăvite sunt, iubiților, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.

De aceea să ne bucurăm toți, să mărim și să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie și de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele și se schimbă unele cu altele, așa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Așa cu puțin mai înainte noi am serbat ziua morții lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălțarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, și am ajuns la împlinirea făgăduinței date de Hristos. Adică că Hristos a zis: “când mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor, și nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoașteți îngrijirea cea mare a Domnului?

Vedeți negrăita Lui bunăvoință către oameni?

Înainte cu câteva zile S-a înălțat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, și a șezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, și cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cerești. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuiește spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu și ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea și înfricoșată a păcatelor.

Prin Sfântul Duh dobândim noi șirul preoților și păstorilor noștri sufletești.

De la el curg descoperirile și darurile cele de tot felul ale harului; și tot ce servește de podoabă a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adică de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vestește Sfântul Pavel în cuvintele: “Toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind îndeosebi fiecăruia, precum voiește” (I Cor. 12, 11).

El zice: “precum voiește,” nu: “cum i s-a poruncit”, căci Sfântul Duh este Însuși împărțitorul, nu împărțitul, el lucrează de la sine, și nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeași putere și stăpânire, pe care le însușește Tatălui, încă și Sfântului Duh, și precum zice el despre Tatăl: “este un Dumnezeu care lucrează totul întru toate” (I Cor. 12, 6), tot așa zice el despre Sfântul Duh: “Toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia, precum voiește”.

Vezi, cum Sfântul Duh are aceeași desăvârșire, putere ca și Tatăl? Firește fiindcă amândoi sunt deopotrivă după ființă, trebuie să fie asemenea încă și după domnie, și fiind că ei sunt deopotrivă în cinstire și în vrednicie, trebuie să fie deopotrivă și în putere și stăpânire.

Prin Sfântul Duh am dobândit și iertarea păcatelor noastre, prin el ne-am curățit de toate petele păcatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povățuiesc de harul său, se fac îngeri, nu prin aceea, că își schimbă firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea că ei, deși rămân oameni, dar se poartă așa de curat și sfânt, ca îngerii.

Așa de mare este puterea sfântului Duh!

Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa și focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deși el înainte era mai moale decât lutul, așa că păcatul nu mai poate vătăma pe sufletul cel acum întărit.

Iar omul, care cu puțin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat și mai strălucit decât soarele. Aceasta ne învață Apostolul Pavel, când scrie: “Nu vă înșelați, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăția lui Dumnezeu nu vor moșteni” (I Corint. 6, 9-10).

După ce el a numărat toate felurile de păcate, și ne-a învățat, că acei ce sunt cuprinși de aceste păcate, sunt pierduți pentru împărăția lui Dumnezeu, a adăugat îndată: “Și așa erați unii dintre voi; dar v-ați spălat, v-ați sfințit, v-ați îndreptat” (I Cor. 6, 11). Cum și în ce chip? La aceasta răspunde el îndată: “în numele Domnului nostru Isus Hristos, și prin Duhul Dumnezeului nostru”. Vedeți, iubiților, puterea Sfântului Duh? Vedeți, cum Sfântul Duh a depărtat toate aceste păcate, și pe aceia, care înainte cu totul se înjosiseră prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înaltă cinste?

Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merită întradevăr a ne ocupa. Adică eu trebuie, iubiților, să vă lămuresc, pentru ce Hristos nu îndată după înălțarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de așa multe bunuri și daruri, ci a lăsat pe ucenicii săi să-l aștepte un timp îndelungat, și apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh.

Aceasta s-a făcut nu din întâmplare și fără pricină. El știa, că oamenii nu admiră îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemână, nu prețuiesc după cuviință mărimea și gingășia lor, dacă ei n-au fost lipsiți de ele un timp îndelungat.

Să vă aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi și sănătos nu simte și nici nu poate ști tocmai cât de prețioasă este sănătatea dacă el niciodată n-a suferit de vreo boală. De asemenea nu s-ar prețui după cum se cade lumina zilei, dacă noi n-am cunoaște și întunecimea nopții.

Dar mai bine învățăm noi a cunoaște prețul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.

Așa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multă plăcere, pe cât ei s-au îndulcit de prezența Lui, și petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toată Palestina se uita la ei, ca la niște stele strălucitoare, atunci ei înviau morții, curățeau leproșii, alungau duhurile cele necurate, tămăduiau bolile și săvârșeau multe alte minuni.

Fiindcă ei erau așa de renumiți și slăviți, de aceea a îngăduit Dumnezeu, ca ei pe un timp să piardă puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin această pierdere să vină la cunoștință, cât de mult datorau ei a mulțumi milostivei Lui prezențe și tocmai prin această recunoștință să se facă mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.

Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau și suspinau pentru ducerea de la ei a învățătorului lor, a luminat pe cei descurajați cu lumina sa, a ridicat iarăși pe cei ce erau aproape căzuți, a împrăștiat norii mâhnirii lor și a alungat supărarea din sufletul lor.

Când Domnul zisese odinioară către dânșii: “mergeți și învățați toate popoarele” (Mat. 28, 19), atunci ei erau încă neștiutori, cum să înceapă aceasta, și încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însă s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povățuit la tot adevărul, i-a învățat și i-a luminat, și prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat țările, care erau încredințate învățământului lor.

Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflați de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărțit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.

Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăși să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăția lui Dumnezeu, la credință și la dragoste. Cu aceasta s-a săvârșit ceva neobișnuit și nou.

Oarecând limbile au dezbinat lumea și au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăși au adus unirea în lume și cei dezbinați iarăși s-au legat unii cu alții.

Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor.

Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulți spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pământ bun și roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă și spini, tot așa se întâmplă și cu noi oamenii.

Plecarea firii noastre, deși este bună și proprie a produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu plugul cucerniciei, și nu se seamănă cu sămânța cunoștinței de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate. Și precum adeseori nu se poate vedea pământul unui ogor din pricina mulțimii pălămidei, a spinilor și a buruienilor, așa multă vreme nu s-a putut cunoaște și privi nici noblețea sufletului nostru, până ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curățit cu focul Duhului, și l-a făcut propriu de a primi sămânța cea cerească.

Pentru toate acestea, și încă pentru nenumărate alte bunuri avem noi să mulțumim zilei de astăzi.

De aceea vă sfătuiesc, să prăznuim această sărbătoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu strălucirea și cu podoaba din afară (Sfântul Ioan continuă aceasta și mai departe, și din cuvintele lui noi vedem că atunci, ca și astăzi, la cincizecime, se împodobeau casele și ulițele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca să împodobim sufletele noastre, și să ne îmbrăcăm în hainele cele strălucite ale faptei bune.

În felul acesta, vom dobândi și noi darurile Sfântului Duh, și ne vom face părtași rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.

Dar care este oare rodul sfântului Duh?

Să ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. 5, 22). Ia aminte, cât de întocmai se rostește Apostolul și în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbește despre urmările ei. El începe de la rădăcină, și apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, și apoi așează zidirea. El face începutul cu izvorul și apoi vine la râu.

Într-adevăr, noi nu putem simți bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, și binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră.

Adică dragostea – rădăcina și izvorul și mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, și asemenea unei mame îmbrățișează pe toți cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine știa aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.

Dar într-alt loc îi dă el o numire așa de mare, încât o numește plinire a legii. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. 13, 10).

Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuția dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: “întru aceasta vor cunoaște toți, că ai mei ucenici sunteți, de veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). De aceea să alergăm la dragoste, să ne lipim de ea și cu dânsa să prăznuim această sărbătoare.

Căci unde este dragostea, de acolo lipsește micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufește, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviință” (I Cor. 13, 4-5). Dragostea nu pricinuiește aproapelui nici o vătămare, și unde domnește dragostea, acolo nu se vede nici un Cain și ucigaș de frate.

Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit și roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiți, ci spre folosul pizmașilor, căci aceștia sunt cei care au mai multă pagubă dintru aceasta, și ei înșiși își pregătesc pieirea.

Din contra pentru acei ce sunt pizmuiți și suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite cununi și răsplătiri slăvite. Gândește la Abel, totdeauna el va fi proslăvit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, și tocmai uciderea lui i-a adus așa de mare slavă, încă și după moarte glasul lui nu a amuțit, și de-a pururea pârăște el pe ucigașul său.

Cain a rămas în viață și a secerat rodul faptei sale, căci și-a petrecut zilele sale întru frică și cutremur, Abel însă zăcea pe pământ sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain păcatul l-a făcut atât de nenorocit, încât ducea o viață mai amărâtă decât moartea, așa pe Abel fapta cea bună l-a făcut încă și după moartea sa mai slăvit și mai renumit decât înainte.

Așadar, pentru ca noi atât aici, cât și în cealaltă viață, să avem o încredințare tare, și să secerăm fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma să o depărtăm!

De am avea mii de însușiri bune, toate nu ne ajută, întrucât ne schimonosește această urâtă meteahnă. Dea Dumnezeu, ca noi toți să fim slobozi de dânsa! Închideți deci Satanei intrarea din toate părțile, pentru ca voi, plini de încredere și de veselie, să ieșiți întru întâmpinarea Împăratului cerului. Când El va veni, spre a vă face părtași de bunurile sale cele negrăite pe aceia care au petrecut viața lor cu fapte bune și cu cucernicie, întru Hristos Isus Domnul nostru căruia se cuvine cinstea și slava, acum și în vecii vecilor! Amin.

Ritul bizantin