Predici

Nu Îl găseşti în cărţi

“Să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul…” Astfel începe liturgia de astăzi. Fraza lui Ozea ne mai poate oferi firul călăuzitor al întregii noastre reflexii. Astăzi posibilităţile de cunoaştere s-au înmulţit. Nu mai contează cărţile care vorbesc despre El. Cutia poştală este invadată de foi, ziare şi jurnale de provenienţă religioasă. Nu lipsesc rubricile religioase la radio şi la televiziune. Dar putem să spunem că îl cunoaştem mai mult pe Domnul?

Să precizăm îndată că această cunoaştere despre care se vorbeşte nu este de tip intelectual. Şi nu este o problemă numai de noţiuni şi informaţii, formule şi definiţii. “Cunoaşterea” în sens biblic implică un raport intim, profund cu o persoană. Spune o legătură afectivă în loc de idei. Nu atât o înţelegere cât o experienţă directă. Comunicare mai mult decât cultură. Intimitate mai mult decât doctrină. Şi acţiunea inimii mai mult decât a minţii.

Nu atât cercetarea intelectuală cât dorinţa intensă, pasionată. Este nevoie de iubire şi nu numai de înţelegere. O singură experienţă mistică valorează mai mult de cât întreaga erudiţie pusă la un loc. O rază a unui contemplativ deschide o fâşie asupra misterului lui Dumnezeu, în timp ce elucubraţiile intelectuale docte şi subtile nu reuşesc nici măcar să-i răzuiască crusta. Sfinţenia unui individ este în stare să ne prezinte lui Dumnezeu într-un chip mai convingător decât toate demonstraţiile şi tratatele teologice. Şi apoi este calea simplităţii. Dar se întâmplă, de multe ori, să auzim o frază spusă cu o naturaleţe extremă de o persoană care trăieşte din credinţă, şi avem impresia că acele cuvinte ne îmbogăţesc mai mult decât tone de cărţi.

Da, să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul. Şi să ne mişcăm cu toată persoana. Nu numai cu mintea. Să nu ne încredinţăm exclusiv sentimentului. Mai ales, să ne lăsăm instruiţi de experţi adevăraţi, care nu sunt în mod necesar teologi. Învăţătorii cei mai acreditaţi, pe acest tărâm, nu sunt cei care au pretenţia de a îndoctrina, să-ţi explice totul, ci cei care te lasă să intuieşti ceva, îţi pun înăuntrul tău o nostalgie. Sunt cei care deschid volume şi cei care permit să întrevezi ceva printr-o licărire secretă a propriei persoane.

O facultate teologică în fiecare familie

Chiar şi familia trebuie să fie locul de “cunoaştere a lui Dumnezeu”. O mică dar importantă “facultate teologică” poate fi implantată în orice casă. Nu este necesar să se ceară autorizaţii, nici să se obţină recunoaşterea titlurilor, din moment ce nici unul nu are nevoie să primească diplome. Este suficient de a căuta împreună să devenim creştini. Să învăţăm şi să repetăm, împreună, lecţia unicului Învăţător.

Materiile fundamentale trebuie să fie trei: iubirea reciprocă; rugăciunea comună; lectura asiduă a Scripturii. Niciuna din aceste materii nu este considerată facultativă. Nici nu poate fi una fără cealaltă. O comunitate familiară creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu în măsura în care este o angajare de daruri reciproce, se descoperă bucuria de a “ne regăsi” în momentul rugăciunii, şi se confruntă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Natural acest tip de cunoaştere nu ne apropie numai de Dumnezeu, dar determină o mai mare “apropiere”, o comuniune mereu mai profundă a persoanelor între ele.

Dumnezeu este dezamăgit de iubirea noastră

Acuza pe care Ozea o îndreaptă către cunoaşterea-iubirea noastră este aceea a inconsistenţei. “Iubirea voastră este ca un nor de dimineaţă, ca roua care dispare în zori”. O iubire inconsistentă, deci, provizorie, epidermică, sentimentală, care se hrăneşte cu emoţii. Dumnezeu nu poate să fie satisfăcut. Pretinde cu totul altceva ca răspuns la iubirea sa fidelă.

Iubirea trebuie să fie ceva serios.

Iubirea este extrem de exigentă. Iubirea implică durata. Opusă norului trecător care îşi face apariţia la orizont, pentru ca apoi să dispară de îndată, ca roua care se evaporă foarte repede, este ca acea ploaie binefăcătoare care alimentează izvoarele şi fântânile, adapă pământul asigurând recolte bogate. Dumnezeu este dezamăgit pentru că iubirea poporului său nu are profunzime. Este un popor superficial şi nestatornic. Gol şi uşor. Veleitar mai mult decât hotărât să se convertească. Ambiguu.

Dumnezeu pretinde o religiozitate mai interioară. Ba mai mult, afirmă primatul acestei religiozităţi decât toată aparatura impunătoare cultuală şi sacrificială. “Iubire vreau şi nu jertfă, cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. S-ar putea traduce, literal: “Lui îi place fidelitatea, nu jertfele” “Ozea condamnă desigur jertfa fără suflet, fără iubire şi cunoaştere a lui Dumnezeu, o liturgie fără nici o influenţă asupra vieţii zilnice şi a raporturilor sociale” (C. Hauert). Nu este condamnată jertfa sau cultul ca atare. Ci se afirmă superioritatea dispoziţiilor inimii asupra practicilor exterioare.

Dumnezeu vrea altceva

Fariseii, ei, erau siguri că îl cunosc pe Dumnezeu. Dar nu-şi mai puneau problema dacă Dumnezeu pe care îl adorau, pe care îl impuneau şi altora şi pe care îl ascultau era cel adevărat sau cel greşit. Nu se întrebau dacă ceea ce prezentau este “voinţa lui Dumnezeu” sau nu mai degrabă expresia frustraţiilor, fricile, meschinăriile, incapacităţile lor de a iubi. Nu aveau nici cel mai mic dubiu în privinţa a ceea ce ofereau lui Dumnezeu (şi era mult, mai ales dintr-un punct de vedere cantitativ). Hotărâseră că Lui îi place chiar aceasta.

Ştiu totul, şi nu au învăţat nimic. Iată pentru ce Isus îi atinge fără milă: “Mergeţi şi învăţaţi…” (apoi, ne vom vedea şi vom putea discuta). Şi le aruncă în faţă în mod provocator fraza lui Ozea: “Milă vreau şi nu jertfă”. “Cunoaşterea” fariseilor prezintă două lacune importante, două puncte slabe: – Continuă, cutezători, să înmulţească şi să arate faptele lor. Şi nu intuiesc că iubirea cere, nu atât lucrurile exterioare, ci dăruirea de sine; nu atât efortul, ci abandonarea; nu atât datoria, ci spontaneitatea darului şi naturaleţea comportamentelor. Nu-şi dau seama că Dumnezeu vrea… altceva. – Nu înţeleg că iubirea se manifestă permiţând altuia să fie el însuşi. Şi ei pretind, de-a dreptul, ca Dumnezeu să fie cum vor ei. Îl închid în schemele meschine proprii, în sistemele teologice rigide, în categoriile lor morale înguste, în codicele lor prăfuite.

Isus care stă la masă cu păcătoşii îi scandalizează, pentru că întrerupe clar concepţia lor despre un Dumnezeu căruia îi place numai compania cu cei buni, evlavioşi, virtuoşi. Ei au stabilit cum trebuie să fie Dumnezeu: după propria lor imagine şi asemănare. I-au impus gusturile proprii, repulsiile proprii, discriminările proprii, sectarismul propriu, sentimentele proprii. Au fixat societăţile pe care ar trebui să le frecventeze şi au indicat ceea ce ar trebui evitat în mod absolut. Nu reuşesc să accepte un Dumnezeu care caută pe cei pierduţi. Ei ar vrea să-i impună lui Isus să-i vindece… pe cei sănătoşi. Ah, dacă ar fi acceptat să ia loc în acea “societate rea” şi ar fi revendicat întâietatea, datorită gravităţii bolii lor (pentru că sunt campionii unei religii fără milă).

Este o rugăciune a p. Davide Maria Turaldo care mi se pare că rezumă minunat tot ceea ce am încercat să spun. Iat-o:

“Problema nu eşti tu, Doamne: dacă tu exişti sau nu exişti, adevărata problemă este pe care Dumnezeu să-l adorăm: dacă tu eşti un Dumnezeu adevărat sau un Dumnezeu greşit, pentru că omul plăteşte îndată: Cristos, Fiul tău, a fost ucis în numele lui Dumnezeu, Şi este numele cel mai însângerat de pe pământ, Pentru că acum este un nume care nu mai spune nimic: O Dumnezeule adevărat, Dumnezeul lui Cristos, fă ca să te cunoaştem şi să te mărturisim cu viaţa.

A lăsat liber locul şi cineva s-a aruncat să-i ia locul…

“Isus, trecând, a văzut un om, numit Matei, şezând la biroul de impozite, şi i-a spus: “Urmează-mă”. Şi el s-a ridicat şi l-a urmat…” Matei, ce ai făcut de ai lăsat acel loc liber… Atâţia s-au grăbit să-l ia în stăpânire. Şi, deoarece nu puteau toţi să-l ocupe deodată, au creat altele. Tu, când ai răspuns la glasul lui Cristos care “trecea”, ai încetat să mai fii un funcţionar, un sedentar. Ai devenit călător ca şi El. Alţii, în schimb, pare că au descoperit vocaţia birocratică a sedentarismului, şi-au însuşit o mentalitate funcţionărească. Confundând acea chemare – “Urmează-mă” – au interpretat : “Aşează-te.”

Tu, când ai “cunoscut iubirea”, ai încetat imediat să faci socotelile, ai închis definitiv registrele. Din păcate alţii s-au specializat în a face socoteli, în a aduna impozitele, în a impune taxe religioase grele, în a încasa taxe de tot felul în numele lui Dumnezeu (şi de atâtea ori chiar acele tributuri grele pe care Dumnezeu nu le vrea. “Milă vreau şi nu jertfă…”). Matei, de ce nu ai ars acele registre blestemate?

Cineva le-a recuperat, refăcut, le-a adus la zi, substituind intitularea către Cezar sau Irod cu cea a lui Dumnezeu. Şi pe acele registre continuă să alinieze cifre, să facă statistici, să scrie reguli minuţioase, să redacteze declaraţii, să elaboreze documente destinate să umple alte registre cu comentarii docte şi pedante. Matei, tu ai devenit evanghelist, cel care anunţă “vestea cea bună”. Alţii au luat locul tău de vameş şi au devenit “contabilii lui Dumnezeu”, “notarii Împărăţiei”.

Tu ai ascultat de Cristos, şi deci la chemarea drumului. Mulţi dintre noi, în schimb, ne-am aranjat şi nimeni nu mai reuşeşte să ne scoată de la masă, din scaun, să-ne smulgă din mână cărţile de contabilitate, codicele, paginile pătate de cerneală şi… microfoanele. Acum pentru că este şi computerul, suntem mereu ocupaţi să apăsăm pe tastă mai mult decât să batem drumurile.

Dacă Isus, astăzi, “ar trece” prin locurile noastre, în loc de a ne ridica şi căuta să mergem după el, lăsând cu uşurinţă în urmă volumele şi foile volante, l-am invita să… se aşeze. La masa noastră, este mereu un loc şi pentru El, admiţând că este dispus să “raţioneze”, să discute, să comenteze, să interpreteze, să declare şi să se intereseze de contabilitate cu noi. Matei, te rog, fă-ne să înţelegem că există incompatibilitate între “a urma” şi “a rămâne aşezaţi” la locul nostru, între evanghelie şi masa de scris. Fă-ne să înţelegem că între Cristos care “trece” şi noi este mereu la mijloc un scaun şi o masă.

A spera împotriva…

A iubi, deci, înseamnă “a cunoaşte”, a fi fascinat de o persoană, a nu mai sta în propriul loc, a se aşterne la drum, a nu calcula, a închide registrele. Dar cunoaşterea-iubirea prinde puteri şi din credinţă şi speranţă. Credinţă şi speranţă împreună: nu se pot separa virtuţile teologale. Credinţa-speranţa întăreşte iubirea, şi iubirea face să crească credinţa-speranţa.

Ceea ce ne aminteşte Paul în a doua lectură, referindu-se la aventura lui Abraham. Subliniem acele verbe caracteristice: “nu şovăiesc”. Credinţa-speranţa rămâne intactă când totul se năruie, când totul dispare. Abraham face să înflorească speranţa din trupul său stins şi din sânul veştejit al soţiei sale. Speranţa găseşte, pentru a spune aşa, fundamentele în dărâmături.

“Nu a ezitat”. Este vorba de a continua drumul când ţelul pare de acum de neatins, când totul devine mai dificil, sau de-a dreptul imposibil, când previziunile apar nefavorabile. “S-a întărit în credinţă”. Credinţa nu se hrăneşte din siguranţe, şi nici din probe şi demonstraţii logice, nici cu atât mai puţin din semne minunate. Aceea a lui Abraham “se întăreşte” din nesiguranţă, din elementele contrare, din întârzieri, din contradicţii. Abraham nu pretinde garanţii suplimentare. Îi ajunge promisiunea lui Dumnezeu. Mereu şi numai aceea. Fără adăugiri. Fără alte proptele.

Mai ales, şi este proba cea mai arzătoare, “A sperat împotriva oricărei speranţe”. Abraham speră într-adevăr numai când scade speranţa “sa” sau când se sting speranţele “sale”. Speranţa, de fapt, nu merge pe linia speranţelor noastre. Speranţele noastre se bazează pe calculul posibilităţilor şi probabilităţilor, sau se încred într-un noroc neaşteptat. Aşa cum afirma Paul în mod paradoxal: “Învingând speranţa cu speranţa” Adică, învingând speranţa posibilului cu speranţa imposibilului. Speranţa adevărată este mereu întreruptă de raţiunea umană, bazată pe calcule prudente, chinuită de realităţile cele mai brutale.

Noi am prefera “Să sperăm conform oricărei speranţe (ale noastre)” În schimb este vorba de a spera împotriva… (oricărei speranţe). Noi am vrea o speranţă “încurajată”. Dar cel credincios are curajul de a spera atunci când circumstanţele uneltesc să-l facă să renunţe, şi persoanele raţionale (şi pioase) ar vrea să-l transforme într-un resemnat.

Desigur, este interesant să gândim că totul a început de la bătrâneţea a doi indivizi: Abraham şi Sara. Totul porneşte de la impotenţă. Şi mai paradoxal, în Noul Testament, viaţa se naşte şi celebrează propriul triumf într-un mormânt.

De la marginile posibilităţilor umane şi cele ale imposibilului de acum s-a aruncat o punte. Dar numai credinţa-speranţa este în stare s-o vadă. Când omul încetează să se bazeze pe istoria pe care el poate s-o construiască, atunci se manifestă puterea Învierii.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin