Predici

Traseul Cuvântului

Moise recomandase: “Puneţi în inimă şi în suflet aceste cuvinte ale mele: să le legaţi la mână ca un semn şi să le ţineţi ca un pandantiv între ochi”. Semnificaţia acelor dispoziţii era destul de transparentă şi chiar astăzi se poate pleca de aici pentru a schiţa traseul esenţial, cvazi obligatoriu, al Cuvântului (cuvintele lui Moise, de fapt, nu sunt altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu). Inimă, suflet, ochii şi mâinile: iată itinerariul Cuvântului. Surprinzător lipsesc urechile.

Trebuie însă să adăugăm gura. Textul, de fapt, ne conţinut în liturgia de astăzi, continuă astfel: “Le veţi învăţa fiilor voştri, vorbindu-le când veţi şedea în casă şi când veţi merge pe cale, când te vei culca şi când te vei scula”. Deci, luarea în posesie a întregii fiinţe din partea Cuvântului şi transmiterea acestuia. Pătrunderea profundă şi implicarea totală. Cuvântul nu este un fapt individual. Fiecare membru al comunităţii formează o verigă a lanţului care se uneşte cu cea următoare. Când tatăl moare, nu numai scânteia vieţii, ci şi Cuvântul continuă în fii.

De la inimă la ochi

“Să puneţi”. Este vorba de o atitudine activă. Cel credincios nu “se supune” pasiv Cuvântului.. Îi merge în întâpinare, se apropie de el, îl ia, îl aşează în sine, îl poartă cu el, îl aşează în casă ca pe darul cel mai preţios, recurge la el şi se foloseşte de el în împrejurările cele mai diverse. Pentru mulţi ascultători, cred că predica le este aplicată lor. Ne putându-se da la o parte, i se supun ca la ceva inevitabil, cu resemnare şi de multe ori chiar cu plictiseală. Ascultă, stinşi, străini, fără o participare adevărată, fără a schiţa cea mai mică mişcare, nici înăuntru nici afară.

“Aceste cuvinte ale mele…” Textul ebraic specifică: “acestea de aici”. Nu ceva vag, nedeterminat, generic. Nu: chiar acestea. Cuvântul nu este oferit în general nici nu este primit aproximativ. Sunt cuvinte precise, spuse şi ascultate în acel moment deosebit. Şi tu trebuie să dai socoteală chiar cu acelea, nu să mergi să cauţi altele. Cuvântul este potrivit pentru tine şi acela care îţi este adresat aici, astăzi, nu în altă zi. Nu este vorba nici de cantitate. Uneori ajunge şi un singur cuvânt. Un singur cuvânt poate să producă totul.

În inimă şi în suflet”. Cuvintele trebuie să intre înăuntru, să ia în stăpânire toată fiinţa, să ocupe spaţiul interior. Mai ales să se instaleze în centrul persoanei. Numai astfel dau viaţă, însufleţesc. Astfel, un individ este “marcat” în profunzime. Dacă deci Cuvântul nu este “săpat” în inimă şi în suflet, rămâne ca un corp străin.

“Să le legaţi la mână ca un semn şi le veţi ţine ca un pandantiv între ochi…” Cuvântul nu rămâne un fapt interior. Trasează calea, dă o orientare vieţii. Determină alegeri şi comportamente vizibile în exterior. Inspiră o conduită. Evreii cei mai practicanţi, pentru a da concretizare acestui caracter de semn, au inventat tefillim, adică filacterii, tocuri de piele sau pergament, care conţineau nişte suluri mici pe care erau scrise texte din Lege, care erau fixate cu pamblici pe fruntea sau înfăşurate pe braţ.

Noi am interpreta, banal: a face un nod pentru a ne aminti. Nimic de spus asupra acestor semne exterioare. Numai să fie relevante în privinţa preocupării de a “păzi” Cuvântul în partea cea mai secretă a persoanei, şi mai ales să indice clar voinţa de a traduce în fapte Cuvântul ascultat.

Casa ca “laborator” al Cuvântului

“Le veţi învăţa fiilor voştri, vei vorbi de ele când vei şedea în casa ta…” Deci, Cuvântul este purtat în casă. Aici, înainte de orice alt loc, trebuie să devină argument de convorbire, verificare, reflexie, căutare, dialog. În ambientul familiar Cuvântul este aprofundat, aplicat la situaţii concrete, interpretat în lumina problemelor, a dificultăţilor şi exigenţelor vieţii comune şi a fiecăruia în parte. Casa, deci, ca “laborator” experimental al autenticităţii şi eficacităţii Cuvântului. De la masa euharistică la masa domestică: iată drumul Cuvântului.

Cuvântul este pâinea la care nu se poate renunţa. Pâinea împărţită. Este lampa aşezată în centru, la a cărei flacără aleargă toţi. Nu este problema, bine înţeles, de a schimba în mod banal cuvinte despre predica preotului, ci mai mult de a îmbogăţi şi de a se îmbogăţi datorită Cuvântului ascultat. A comunica, a oferi şi a primi. A provoca şi a se lăsa provocat. A da cont şi a participa. Mai ales, a se lăsa puşi în discuţie împreună.

Cuvântul nu mai poate rămâne în biserică

“…Când vei merge pe drum” Eu am impresia că de prea multe ori Cuvântul este uitat, abandonat, lăsat în mod deliberat în biserică. Biserica devine depozitul cuvintelor abandonate, ne utilizate, ne purtate cu sine. Cuvintele nu mai sunt conduse afară, la loc deschis, în contact cu viaţa. Nu trebuie “să iasă”. Prea deranjante, sau inutile, sau plictisitoare. Nimeni nu bănuieşte că pot şi trebuie să slujească drept tovarăş indispensabil în călătorie, ca busolă pentru a nu pierde orientarea, ca forţă pentru a susţine oboseala şi neplăcerile, ca posibilitate de a ajunge la ţintă.

Nu este nimeni care să se întoarcă înapoi pentru a reclama că… a uitat un cuvânt.

În satul meu, cel mult, se obişnuia să-l roage pe preot să anunţe că s-a găsit un portofel sau o legătură de chei. Dar n-am auzit niciodată ca s-a “uitat” un cuvânt… Când ne vom convinge că Cuvântul lui Dumnezeu nu vede ceasul de a ieşi din biserică, şi să meargă în sfârşit un pic în jur pe străzi? Că are pretenţia de a intra în discuţiile oamenilor?

“…Când te vei culca şi când te vei scula”. Cât de frumos ar fi dacă am adormi repetând o frază din evanghelie şi dacă ar fi chiar Cuvântul care să ne încredinţeze somnului şi să ne păzească noaptea. Am continua să fim instruiţi de el chiar şi când am dormi. Şi cât de interesant ar fi dacă chiar Cuvântul ne-ar trezi dimineaţa şi ne-ar mişca primii paşi din zi în ritmul Cuvântului însuşi… Chiar şi paşii de dans, se înţelege. Pe de altă parte, dacă acest Cuvânt umple inima cuiva, el simte nevoia de a o spune cu cântecul şi nu poate desigur târâi picioarele.

Cuvântul întipărit pe faţă

Aş vrea să mă mai opresc asupra celor două expresii “în inimă” şi “între ochi”. Prea multe Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt bine ordonate în creier şi nu sunt săpate în inimă, nu contaminează persoana, n-o aprinde. În acest caz, Cuvântul care iese afară poate să fie doct, strălucitor, sigur, disciplinat, ortodox, dar este un Cuvânt rece, incolor, lipsit de savoare. Până când stă în minte, Cuvântul poate fi controlat, administrat, dozat. Dar când îi permitem să coboare în inimă, atunci răscoleşte toate, înflăcărează, ocupă tot spaţiul, devine debordant.

În acest caz, persoana nu domină Cuvântul, dar este luat în posesie de el. Şi Cuvântul iese din gura sa cald, pasionat, transparent, viu. Este un Cuvânt care denunţă implicarea întregii fiinţe. Este extras, cu durere şi bucurie împreună, cu oboseală şi spontaneitate, din zona cea mai secretă din sine. Nu vorbeşte unul care ştie, are datoria, este însărcinat, ci unul care nu poate face altfel. Cuvântul explodează în interior. Nu instruieşte. Povesteşte, surprinde, pune pasiune, provoacă o vibraţie într-un punct sensibil. Unul care vesteşte Cuvântul nu este înveşmântat de doctrină. Mai degrabă este un “despuiat”, care nu ezită să se descopere, să devină gol, pentru a revela chinul şi secretul existenţei sale.

Ajută pe ceilalţi să trăiască pentru că “trădează” ceea ce îl face pe el să trăiască. Şi apoi Cuvântul trebuie să fie prezentat, aş îndrăzni să spun “întipărit” pe faţă. În ochii celui care vorbeşte eu vreau să citesc Cuvântul lui Dumnezeu. Anumite feţe stinse, ochi întredeschişi, priviri reci sau implacabile, expresii tari, produc întunecarea Cuvântului. Îţi vine pofta de a protesta: “Nu simt nimic, pentru că ochii tăi nu vorbesc, faţa ta este inexpresivă. Mă găsesc în ceaţă, pentru că pe chipul tău nu este lumină”. Unii predicatori au puterea de a îngheţa auditoriul pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu reuşeşte să încălzească inima lor, nici să facă strălucitoare – cum s-a întâmplat cu Moise (Ex 34,29) – pielea feţei lor. În ciuda microfoanelor celor mai sensibile, nu reuşesc să fie auziţi pentru că nu posedă “o voce luminoasă”. Nu pun împreună Cuvântul şi lumina lui Dumnezeu.

Şi gura?

Gura intră în mod relativ. Ba mai mult, poate fi chiar suspectă. “Nu cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voinţa Tatălui meu care este în ceruri”. Pentru a fi primiţi de Dumnezeu, nu ajunge “a spune”, trebuie “să facem”. El nu priveşte atât la cuvintele pe care le avem în gură. Ci pune mai degrabă mâinile la examen. Dumnezeu, într-un anumit sens, pretinde să vadă bătăturile din mâini provocate de împlinirea Cuvântului său. Nu recunoaşte ca “ai săi” pe aceia care “spun”, şi nici pe cei care vorbesc “în numele său”, ci pe cei care pun în practică Cuvântul pe care îl cunosc şi îl învaţă.

Dumnezeu preferă pe “constructori”. Însă sunt şi din aceia care construiesc pe nisip, pentru că se limitează să simtă, să vorbească, să înţeleagă. Natural acest edificiu este şubred şi se clatină, în acest sens, chiar dacă este grandios, înalt şi impunător. Nu rezistă atunci când se dezlănţuie elementele naturii. Din fericire, sunt şi aceia care construiesc pe stâncă, pentru că “ascultă” şi “pun în practică” Cuvântul. Şi acea construcţie se arată solidă, în ciuda încercărilor care se abat asupra ei, în ciuda compătimirii care este aruncată în spate de cei care sunt urmăritorii modelor, culturilor şi ideologiilor dominante.

Secretul robusteţii stă în faptul că este vorba de o “construcţie interioară”. Trebuie să nu confundăm casa construită pe stâncă cu anumite siguranţe religioase şi devoţionale, care în realitate sunt din carton, şi că este suficientă o suflare de vânt – nu spun un uragan – ca să se prăbuşească. Mai curând sau mai târziu acele camere pentru cină confortabile, cu pereţii pictaţi cu intimism şi sentimentalism, vor avea parte de un suflu lipsit de reverenţă, care se va abate ca să năruiască zidurile artificiale, deschizând larg uşile şi ferestrele, sfâşiind perdelele, aruncând la o parte jaluzelele, stingând lumânările. Şi nimic nu va mai putea să revină la cum a fost mai înainte. Atunci se va da cont că este destul de periculos să construieşti cu materiale decorative dar fragile, că nu au nimic de a face cu Cuvântul solid al lui Dumnezeu.

A binecuvânta sau a fi o binecuvântare?

“Eu pun înaintea voastră o binecuvântare sau un blestem…” Trebuie să dispară câteva lucruri echivoce în privinţa binecuvântărilor. Mulţi cred că este suficient să primească o binecuvântare. Nu-şi dau seama că binecuvântarea sau blestemul nu vin din exterior, ci depind de ei, din alegerile pe care le fac, de deciziile pe care le iau, de ceea ce vor să fie.

Binecuvântarea nu se suprapune vieţii noastre, ci se naşte din interiorul său, prin forţa importanţei pe care i-o dăm.

Astfel trebuie să mărturisesc că personal cer rareori binecuvântarea de la cineva. Şi nu mă încred instinctiv în aceia care împart binecuvântări – şi de multe ori blesteme – cu o uimitoare dezinvoltură şi cu o generozitate extremă. Mă mulţumesc să mulţumesc lui Dumnezeu atunci când mă întâlnesc cu persoane care “sunt” o binecuvântare. În acest caz, binecuvântarea înţeleasă ca formulă şi gest devine superfluă. Pentru că o respir deja, o simt asupra mea, sunt învăluit de ea, sunt atins de ea în fibrele cele mai intime ale fiinţei mele. Şi mă simt în siguranţă.

Blestemul, atunci, nu poate nimic împotriva barierei de apărare constituită de o creatură “binecuvântată”. Blestemul se frânge de scutul reprezentat de raza de lumină, de surâsul unei creaturi binecuvântate. Şi eu mă simt protejat mai mult decât cu o serie interminabilă de practici.

După Evanghelie, numai Evanghelia

Insistenţa asupra observării poruncilor Legii pare să fie în contradicţie cu proclamarea făcută de Paul a unei mântuiri care se obţine prin credinţă şi nu prin Lege. Contradicţia este numai aparentă. În realitate, în ceea ce este considerată inima teologiei pauline, se pune în evidenţă impotenţa radicală şi mizeria omului. Tot ceea ce se naşte din om (fapte, practici, acte virtuoase, observanţe legaliste) nu determină mântuirea. Sângele animalelor vărsat pe “capacul” Arcei (kapporeth) lasă locul sângelui Unicului Drept vărsat pe Golgota. În mod exclusiv Cristos “acoperă” păcatele poporului său.

Omul “este salvat” în virtutea credinţei în Isus Cristos, nu prin lucrurile pe care el reuşeşte să le împlinească. “A face” atunci devine inutil? Dimpotrivă. Trebuie să ţinem cont că operele nu sunt cauza mântuirii noastre, ci numai consecinţa necesară, semnul vizibil al ei. Gratuitatea darului lui Dumnezeu eliberează pe cel credincios de ispitele care revin mereu ale legalismului, ale juridicului, ale “sistemelor sacrificiale” rigide şi chiar materialiste şi îl fac să regăsească, împreună cu libertatea de fiu al lui Dumnezeu, şi sensul responsabilităţii proprii şi bucuria angajării.

După Evanghelie nu este legea, ci Evanghelia.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin