Predici

Eu, Ieremia, am auzit ameninţările poporului: “Învinuiţi-l, strigă ei; haideţi să-l învinuim pe acest om care vede teroare pretutindeni!”. Chiar prietenii mei pândesc să vadă dacă mă clatin şi zic: “Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el şi ne vom răzbuna pe el”. Dar Domnul este cu mine, ca un luptător puternic; de aceea prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Înfrângerea lor îi va acoperi de ruşine; o veşnică ruşine care nu se va uita!”. (Ier 20,10-13)

Profetul Ieremia reprezintă, în contextul lecturilor duminicii a XII-a de peste an, figura omului drept care, tocmai pentru dreptatea şi pentru fidelitatea lui faţă de Dumnezeu, devine incomod pentru prietenii şi contemporanii săi. Întrucât profetul denunţă silniciile şi nedreptăţile lor, aceşti se aliază împotriva lui şi se îndreaptă împotriva lui cu nenumărate persecuţii, care mai de care mai elaborate şi mai agresive. Ceea ce urmează în text este exprimarea convingerii profetului că nimic nu i se poate întâmpla atâta timp cât îl are aliat pe Dumnezeu. Ba mai mult, bazat pe aceeaşi încredere, profetul se bucură de mai înainte de dreptatea pe care Dumnezeu i-o va face răsplătindu-i astfel fidelitatea.

Isus a spus ucenicilor săi: “Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri. Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă…”. (Mt 10,26-33)

Deoarece ucenicii, angajaţi, ca şi Învăţătorul lor, să vestească Evanghelia şi să o trăiască cu fidelitate, riscă să devină victime ale persecuţiilor, Isus le sădeşte în suflete o convingere similară celei a profetului Ieremia: de persecutorii care le cauzează doar suferinţe fizice nu trebuie să se teamă; de temut sunt persecutorii care le pot ucide şi trupul şi sufletul.

Întrucât acest discurs se adresează tuturor celor care se simt chemaţi de Isus Cristos, în ce măsură ne considerăm noi adevăraţi ucenici ai săi, adică creştini? Şi apoi, care sunt temerile noastre şi unde se situează ele? Ce loc îi facem noi lui Isus în viaţa noastră: cel al unui bibelou cu care ne-am obişnuit deja, pe care nu-l mai deranjăm de mult şi de care nu ne mai lăsăm deranjaţi sau poate cel pe care l-am lăsat să ne cuprindă întreaga noastră existenţă?

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin