Predici

Moise a spus poporului: “Puneţi aceste cuvinte ale mele în inima voastră şi în sufletul vostru… Iată, Eu pun în faţa voastră astăzi binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau eu astăzi, iar blestemul, dacă nu veţi asculta… ci vă veţi abate din calea pe care eu v-o poruncesc astăzi şi veţi umbla după dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi”. (Dt 11,18.26-28)

Aşa cum se prezintă textul primei lecturi a duminicii a IX-a de peste an, ne lasă impresia unei sentinţe dominată de doi termeni: binecuvântare şi blestem. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar binecuvânta pe cei care ascultă de poruncile Lui şi i-ar blestema pe cei care nu ascultă, ci se abat din calea poruncită de El. În realitate lucrurile trebuie citite într-o perspectivă mai largă. Aceste cuvinte ale lui Moise sunt enunţate după ce, în prealabil, au fost evocate principalele intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea poporului de-a lungul peregrinării către Pământul făgăduinţei, dar mai ales după ce a fost evocat momentul culminant al acestei peregrinări: Legământul de pe muntele Sinai. Or, acest Legământ care cuprinde, pe lângă decalog, întreaga legislaţie liturgică, civilă, penală etc. necesară organizării vieţii unui popor, are valoare de Proiect de viaţă, elaborat de Iahve, cu scopul de a realiza deplina împlinire (fericire) atât la nivel comunitar cât şi la nivel individual a evreilor. În această perspectivă, din asumarea Proiectului propus decurge binele, în timp ce ieşirea din el are drept consecinţă răul atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar. Istoria poporului evreu (şi nu numai a lui) se prezintă, în fapt, ca o istorie a perioadelor de fidelitate faţă de poruncile lui Dumnezeu, concretizate în epoci de linişte şi de prosperitate (de binecuvântare) şi a acelora de infidelitate, concretizate în epoci dominate de suferinţe de tot felul (de blestem).

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Nu oricine îmi zice: « Doamne, Doamne » va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri. Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: « Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit şi nu în numele tău am scos diavoli şi nu în numele tău am săvârşit multe minuni? » Şi atunci le voi zice pe faţă: Niciodată nu v-am cunoscut. Plecaţi de la mine, făptuitori ai fărădelegii! (Mt 7,21-27)

Învăţătura lui Isus confirmă din plin intuiţia autorului cărţii Deuteronomului, chiar dacă este aşezată în perspectivă eshatologică. Într-adevăr, cuvântul cheie al acestei învăţături este a face voia Tatălui din ceruri sinonim cu a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Ceea ce adaugă în plus textul evanghelice este situaţia în care unii dintre cei ce “bat la uşa” Împărăţiei cerurilor pretind că li se cuvine să fie primiţi deoarece au înfăptuit lucruri extraordinare invocând numele lui Dumnezeu. Textul, însă, lasă să se înţeleagă că, deşi au fost înfăptuit acele minuni, ele nu se conformau voinţei Tatălui, ba mai mult ele erau chiar adevărate fărădelegi.

Dacă cineva a înfăptuit din plin voinţa Tatălui acesta a fost Isus Cristos. Or, împlinirea voinţei Tatălui deşi l-a purtat pe Fiul către jertfa de sine, ea (jertfa) a devenit sursa îndreptăţirii tuturor prin har. La acest har mântuitor fiecare poate avea acces numai prin credinţă (v. învăţătura sf. Pavel din lectura a II-a).

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin