Predici

(Inima Fiului Tatălui veşnic)

Măreţia Inimii Preasfinte a lui Isus stă în legătura strânsă pe care o are cu cele trei persoane din Dumnezeu: este Inima Fiului Tatălui veşnic, este plămădită de Sfântul Duh în sânul Mariei pururea fecioară şi este unită într-o fiinţă, prin unirea ipostatică, cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi ne vom edifica prin cunoaşterea Inimii lui Isus, fiindcă este Inima Fiului Tatălui veşnic.

Inima Fiului ne descoperă măreţia Tatălui.

Este interesant de a-l urmări pe Isus în atitudinea sa faţă de Tatăl ceresc şi de Maria, mama sa pământească.

Noi suntem vrăjiţi de inima mamei. În ea găsim simbolul iubirii celei mai curate, sfinte şi devotate. Exemple avem din abundenţă. Acel tânăr care voia să se căsătorească cu o tânără uşuratică, pe care mama tânărului nu şi-o dorea de noră. Tânăra îi spune că ea vrea să-l ia de soţ, cu o singură condiţie: să-i aducă inima mamei lui în palme. El, orbit de patimă, îşi omoară mama, îi scoate inima şi se grăbea să i-o ducă. Pe drum se împiedică, cade şi din mâini îi scapă inima mamei, care se amestecă cu praful drumului. Din praf, inima mamei îl întreabă pe cel căzut: Te-ai lovit rău, fiule? Sau, când renumitul cântăreţ italian, Beniamino Gilli, cânta “Mama”, sălile pline de auditori izbucneau în lacrimi, amintindu-şi fiecare de cea mai scumpă şi dragă fiinţă din lume, purtătoarea iubirii existenţiale. În apartamentul lui Pius al XI-lea a fost găsită, după moartea lui, o furcă, care mai avea încă puţină lână albă şi cu fusul încă legat de fir, folosite de Desie, mama pontifului roman. Pentru generosul papă, acestea au fost ca un memorial al iubirii inimii ei, un simbol al generozităţii, un program de viaţă, o învăţătură care depăşeşte orice altă valoare. În valiza unui tânăr misionar mort la datorie s-a aflat coroana de mireasă a mamei sale, cu rugămintea de a-i fi pusă alături în sicriu. Dar fiindcă acestea au fost găsite după înmormântare, coroana de mireasă a mamei i-a fost pusă în crucea de pe mormânt, ca un simbol al unirii celor trei inimi: a lui Isus, a Mariei şi a mamei.

Dacă Isus ar fi fost ca noi, numai un simplu om, ar fi făcut acelaşi lucru: în toate predicile sale ar fi scos în evidenţă iubirea inimii de mamă. Dar din contra, el, ori de câte ori se ivea ocazia de a scoate în evidenţă inima mamei sale, se folosea de ocazie pentru a pune în lumină ceva mai mult, ceva esenţial în iubire, chiar dacă inima mamei a trebuit să sângereze. Bine a zis bătrânul Simeon că prin inima ei va trece sabia durerii (cf. Lc 2,35), fiindcă acolo unde intră Isus, el intră cu crucea pe umeri spre a pune în evidenţă iubirea. Când copilul Isus, în vârstă de doisprezece ani, rămâne în templu, fără ştirea părinţilor lui şi după trei zile de căutări cu lacrimi îl găsesc, mama îi spune: Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Isus nu-i spune: Mamă, iartă-mă! Îmi pare rău că ţi-am rănit inima. Îţi promit că n-o să mai fac! nu-i spune cuvinte dulci, ci apodictice: De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? (Lc 2,49). Desigur că Isus le vorbise mai înainte despre Tatăl ceresc, numai că Maria şi Iosif au fost oameni cu sentimente profund omeneşti şi cu deficienţa umană de a uita sau de a nu înţelege tainele cereşti. Dar aici intervine pedagogia divină, spre a pune în evidenţă altceva. A fi “în casa Tatălui” înseamnă a pune în lumină o iubire mai mare pe care el a găsit-o, mai mare decât aceea pe care ei au căutat-o; Isus pune în evidenţă faptul că iubirea Tatălui este ţinta activităţii sale de pe pământ. Mai departe, la nunta din Cana, Isus se foloseşte de mama sa pentru a scoate în evidenţă “ceasul” pe care Tatăl i l-a rânduit spre a face lucruri minunate (cf. In 2,4). Într-o altă împrejurare, când cineva i-a spus că mama vrea să-i vorbească, Isus a întrebat surprins şi uimit: Cine este mama mea? şi a adăugat: Oricine face voia Tatălui meu din ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă (Mt. 12, 46-50). Isus, nu din lipsă de iubire s-a comportat astfel, ar fi o blasfemie de a susţine aşa ceva, ci spre a pune în evidenţă diferenţa dintre noi şi el, dintre mărginirea noastră şi nemărginirea lui, dintre inima de mamă pământească şi iubirea Tatălui ceresc.

Isus a repetat încontinuu că Tatăl îi iubeşte pe oameni şi că el însuşi a primit toate de la Tatăl. El este în toate şi pentru toate expresia văzută a Tatălui nevăzut.

Orice faptă a lui Cristos corespunde exact unei trăsături actuale a Tatălui, din care porneşte şi pe care îl face cunoscut. În Cristos este Tatăl însuşi cel care revarsă bunătatea iubirii sale în orice împrejurare. Nu există nimic în iubirea lui Isus pentru oameni, care să nu pornească instantaneu din iubirea Tatălui ceresc. Isus în totalitate este Inima Tatălui în care acesta îşi află toată bucuria (cf. Mt 17,5).

Iubirea Tatălui se revelează mai presus de toate în iubirea cu care Isus se jertfeşte pentru noi, dar iniţiativa pătimirii, a întregului mister pascal, trebuie atribuită Tatălui: lui îi aparţine trimiterea Fiului în lume şi deci la moarte; jertfind în felul acesta inima sa părintească: El, după cum afirmă sfântul Paul, care nu a cruţat nici chiar pe Fiul său, dar l-a dat la moarte pentru noi toţi (Rom 8,31), el este cel dintâi care jertfeşte afecţiunea sa cea mai mare şi mai scumpă şi abia după aceea Isus de pe lemnul crucii îi oferă o reparaţie cu prisosinţă pentru ofensele primite din partea lumii. Abraham ar fi fost fericit, dacă i-ar fi fost cu putinţă, să se jertfească el însuşi în locul lui Isaac. Din această cauză artiştii din Evul mediu au scos în evidenţă partea Tatălui ca un tot unitar din evenimentul Golgotei, prin aceea că l-au reprezentat cu braţele întinse în spatele crucii. Tatăl este primul şi ultimul în iubirea sa faţă de lume. Strigătul lui Isus, de pe înălţime crucii: Mi-e sete! (In 18,28) este de fapt glasul Tatălui care vrea suflete.

Marele savant şi om al Bisericii, Teilhard de Chardin, a spus: Isus a promis iubirea Inimii sale ca pe o temă socială, dar ea este un obiect de cult atât de respectabil încât este rezervat numai acelora care vor să fie creştini cu toată fiinţa lor, cu toată inima lor. Desigur că preotul trebuie să fie în fruntea tuturor, nu numai ca un creştin cu toată inima, ci ca un promotor al cinstirii Inimii Preasfinte a lui Isus. Bogăţia harului, legată de cinstirea Inimii lui Isus, pune în evidenţă iubirea Tatălui care întrece orice putere de imaginaţie. Ca un îndemn la o reflecţie profundă, să ne reamintim de făgăduinţele Inimii Preasfinte, făcute nouă prin sfânta Margareta Maria Alacoque:

1. Le voi da toate harurile trebuincioase stării lor.

2. Familiilor lor le voi dărui pacea.

3. Îi voi mângâia în toate suferinţele lor.

4. Le voi fi scut sigur în viaţă şi mai cu seamă în ceasul morţii.

5. Voi revărsa din belşug binecuvântarea peste tot ceea ce ei vor întreprinde.

6. Păcătoşii vor afla în Inima mea izvorul şi oceanul nemărginit al milostivirii.

7. Sufletele aflate în lâncezeală vor deveni zeloase.

8. Sufletele zeloase vor ajunge la mare desăvârşire.

9. Voi binecuvânta toate locurile în care va fi expusă şi cinstită icoana Inimii mele.

10. Preoţilor le voi da darul să mişte şi inimile cele mai împietrite.

11. Numele acelora care răspândesc această devoţiune vor fi înscrise în Inima mea, de unde nu se vor şterge niciodată.

12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea le va fi scăpare sigură.

Revarsă, Doamne, cu îmbelşugare harul tău în inimile noastre, ca să fim plăcuţi Tatălui ceresc asemenea ţie! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin