Start > Ritul latin > Scepticii pornesc într-o aventură

Scepticii pornesc într-o aventură

22 September 2006
1,290 afișări

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro
Înălțarea Domnului (Anul B)

Necredință, scepticism, și apoi credință, așa poate fi rezumat finalul Evangheliei scrise de Marcu sau de Pseudo-Marcu. În prima secțiune a acestui final (16,1-14), Domnul se arată de trei ori unor martori pe care apostolii pur și simplu nu îi cred. Scepticismul acesta devenind rapid contrariul său ar putea constitui de altfel o dovadă indiscutabilă a învierii lui Cristos. Pentru că, uimitor, aceiași sceptici pornesc de îndată să predice, trimiși în misiune de Cristos și lucrând cu El (16,15).

Care să fie legătura dintre scepticism și credință? Oare adevărata credință chiar se poate lipsi de mărturii omenești, se poate lipsi să ceară dovezi (a se vedea Ioan 20,29; Marcu 15,32)? Versetele de mai sus ne poartă în plină creștinătate a începuturilor. Relatările despre aparițiile lui Isus după Înviere înaintea apostolilor exprimă toate, în diversitatea lor, o imagine unitară a relației cu Cel înviat. Și anume, după ce la început nu au crezut, apostolii l-au recunoscut pe Isus, și-au dat seama că El este viu, și au primit de la El o misiune… Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea Cuvântul, prin semnele care urmau.

 

Propovăduiți la toată făptura

Recunoașterea lui Isus de către ai lui, așa sceptici cum s-au arătat la început, se petrece cu repeziciune, după care urmează, imediat, trimiterea lor să vestească. Indiscutabil, e vorba aici de mai mult decât de o poruncă a lui Isus, e vorba de faptul că apostolii au devenit conștienți că s-a petrecut ceva capital. Cum putem atunci explica de ce a fost nevoie ca după 50 de zile de la Înviere să se coboare Duhul Sfânt, eveniment după care Petru începe în fine să predice (Fapte 10; 11,1-18; 15,7-11)…?

Putem presupune că apostolii nu au înțeles decât treptat faptul că Cristos cel înviat le-a încredințat implicit sarcina universală de a fi purtătorii revelației. Convertirea lui Paul pe drumul Damascului va contribui la această înțelegere (Fapte 15; Galateni 2). Așadar, misiunea Bisericii printre păgâni s-a clarificat treptat, și nu a mai fost vorba nici măcar de prioritatea evreilor în primirea Veștii Bune. Misiunea de a se adresa oamenilor din lumea întreagă, de a propovădui Evanghelia la toată făptura, a devenit evidentă mai târziu și se datorează unor influențe diverse.

 

Propovăduirea Evangheliei

Propovăduirea, vestirea, anunțarea. Această expresie este foarte curentă în limbajul misionar al Bisericii primare. Marcu este însă singurul dintre evangheliști care vorbește despre “propovăduirea Evangheliei” (1,14; 13,10). Un sinonim este termenul kerygma sau mesaj, o formă elementară de evocare a vieții lui Isus, a morții și învierii Lui, și de proclamare a întoarcerii lui ca judecător și Mântuitor. Iată care este miezul Veștii Bune, care se adresează întregii omeniri. Credința și pocăința vor constitui răspunsul la această propovăduire și vor fi legate de botez, ca o consecință normală a ascultării mesajului. Credința mărturisită public prin primirea botezului, odată cu iertarea păcatelor, le conferă credincioșilor darul Duhului Sfânt.

 

Semnele

Să fie oare semnele făgăduite un privilegiu exclusiv al primilor predicatori și al celor care i-au ascultat și crezut? Dimpotrivă, semnele sunt date tuturor credincioșilor. Departe de a le refuza Celor Unsprezece darul de a săvârși miracole, Noul Testament lasă să se înțeleagă că harismele pot fi dăruite și simplilor credincioși (1Corinteni 12,28ss) ca și discipolilor nedeclarați (Marcu 9,38-40). Putem evoca în acest sens minunea înfăptuită de către Paul și Barnaba (Fapte 14,3ss) și revărsarea Duhului peste niște simpli ascultători, printre care se număra Corneliu (Fapte 10,44-46). În ce-l privește pe sf. Paul, el alunga duhurile rele și i s-a întâmplat să-și scuture de pe mână o viperă gata să-l muște (Fapte 16,12 și 28,3-5). Darul limbilor, sau glosolalia, minune a apostolilor în dimineața Coborârii Duhului, va fi posibilă și multor altora: lui Corneliu (Fapte 10,44-46), discipolilor lui Ioan din Efes (Fapte 19,6), unor locuitori ai Corintului (1Corinteni 14,5), ca și lui Paul (14,18). Semnele cele mai obișnuite ale prezenței harului într-o inimă sunt statornicia (2Corinteni 12,12) și dezinteresarea (1Tesaloniceni 2, 20).

 

Înălțarea

După ce și-a trimis ucenicii în misiune, Isus este înălțat la cer. Acest eveniment, petrecut, potrivit Faptelor Apostolilor, la 40 de zile după Paște, este înfățișat în termeni care amintesc de ridicarea la cer a sf. Ilie (2Regi 2,11). În ce privește înălțarea lui Isus la cer, unde stă la dreapta Tatălui, ea rămâne un mister accesibil numai credinței. Concret, ridicarea în slavă a lui Mesia este o temă împrumutată din Psalmul 110, amintit în profeția lui Isus pe când era adus înaintea arhiereului (Matei 26,63-65): De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind peste norii cerului.

După Înălțare, după ce Isus s-a făcut nevăzut, cei Unsprezece coboară de pe munte pentru a vesti pretutindeni Evanghelia. Activitatea misionară a Bisericii din toate vremurile se bazează pe prezența invizibilă, lucrătoare, a lui Isus. El singur poate confirma prin minuni și semne Cuvântul, făcând să se reverse puterea care-i susține pe cei pe care i-a trimis în misiune.

Aceasta a fost extraordinara aventură a unui mic grup de sceptici!

Ritul latin