Start > Ritul bizantin > O femeie la fântână

O femeie la fântână

22 September 2006
3,511 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a V-a după Paști (A samarinencei)

Era la amiază. Isus era obosit. S-a așezat, spune Sf. Ioan Gură de Aur, “nu pe un tron, nu pe o pernă, ci pur și simplu pe pământ”, lângă fântâna lui Iacov. În timp ce se odihnea, “a venit o femeie din Samaria să scoată apă” (Ioan 4,7). Să remarcăm faptul că Isus era la fântână înainte să vină ea. Dumnezeu este întotdeauna primul, așteptându-ne. Domnul l-a găsit pe Zaheu, nu Zaheu pe Domnul. El l-a găsit pe Pavel pe drumul spre Damasc atunci când Pavel nici măcar nu îl căuta. Să remarcăm, de asemenea, faptul că femeia samarineancă a venit la fântână singură. Celelalte femei, fără îndoială, o disprețuiau pentru moralitatea ei scăzută și nu ar fi stat alături de ea.

Pe când își umplea vasul pentru apă, l-a recunoscut pe Isus ca fiind evreu, cu care samarinenii nu se amestecau. A încercat să îl evite. Spre surprinderea ei însă, Isus i s-a adresat cu o cerere: “Dă-Mi să beau” (Ioan 4,7). Nimic nu îi face pe oameni să se simtă mai în largul lor decât faptul de a li se cere ajutorul. Cerându-i cuiva o favoare, ne punem la mila acelei persoane. Acceptăm o poziție inferioară. În acest fel a încercat Isus să stabilească o relație de încredere cu femeia samarineancă. El avea nevoie de apă pentru a-și potoli setea fizică; femeia samarineancă avea nevoie de apa cea vie pentru setea ei spirituală. Setea fizică apare din nou; setea spirituală este potolită de apa cea vie. Apa fizică vine dintr-o fântână adâncă; apa vie vine din Cristos cel Viu. Una este esențială pentru viață; cealaltă este necesară pentru a avea viață din plin. Isus cere, El care poate să dea totul.

Un evreu nu îi cere de băut unei femei samarinence. Astfel că femeia, în mod nepoliticos, ridică ceea ce numim “problema rasială”. Însă Isus nu împărtășește prejudecata care face un grup de oameni să disprețuiască alt grup din cauza naționalității sau a rasei. Prin simplul act de a vorbi cu acea femeie, Isus a demolat barierele sociale, politice și rasiale ale timpului Său. Ca bărbat, stătea de vorbă cu o femeie. Ca Învățător, stătea de vorbă cu o femeie imorală. Ca evreu, stătea de vorbă cu o samarineancă. Ignorând complet aceste deosebiri, El merge direct la punctul central – ce are El de oferit fiecărei persoane de orice rasă: “Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10-11).

Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu! Putem să îl știm însă! Darul lui Dumnezeu către om nu este altul decât Isus: “Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis”. Isus vorbește despre Sine ca fiind Darul lui Dumnezeu și apa vie. Însă femeia nu vede decât un pelerin obosit și nu pe Cel care a venit ca să aducă odihnă sufletelor obosite. Ea îl vede pe călătorul însetat și nu pe Acela care a venit ca să potolească setea lumii. “Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” (Ioan 4,10). Fântâna este adâncă – e adevărat – și avem nevoie de ceva cu care să scoatem apa. Este un drum lung de la om la Dumnezeu. Însă Cristos este Acela – Unicul – care poate să umple prăpastia și să aducă apa vie la sufletele noastre însetate. Nu avem ceva, ci pe Cineva care să scoată apa.

“Doamne, nici găleată nu ai.” Isus nu are nevoie de nimic pentru a scoate apă. El este fântâna. El este apa vie. “Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână?” (Ioan 4,12). El este într-adevăr mai mare decât Iacov – mult mai mare. Însă nu vorbește despre aceasta acum. El continuă făcând una dintre cele mai mărețe declarații ale sale: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4,13-14). Isus a declarat că poate oferi satisfacție permanentă sufletului uman însetat. Apa pe care o dă El este ca un izvor care țâșnește constant. Nu se epuizează niciodată, nu devine niciodată stătută. Resursele lui nu pot seca niciodată. Și dacă El trăiește în noi, nici ale noastre! Pentru că izvorul care ne va alimenta va fi El.

Aceasta este setea sufletului după Dumnezeu, despre care Biblia vorbește atât de des. “Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21,6). Dumnezeu spune în Cartea lui Ieremia: “Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă” (Ieremia 2,13). Nu există nici un înlocuitor pentru apa vie. Dacă încercăm să ne potolim setea spirituală cu ceva mai puțin decât Dumnezeu, vom rămâne însetați. “Cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată”, a spus Isus.

Auzind aceste cuvinte, femeia samarineancă a răspuns: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4,15). Se poate să fi fost sătulă de viața ei, sătulă de bărbați, sătulă de adulter, sătulă de a fi o proscrisă a societății, sătulă de a pretinde că este satisfăcută când întreaga ei viață a fost una de mizerie. Astfel că atunci când a auzit aceste cuvinte despre apa vie care satisface pe deplin, sufletul ei a strigat: “Dă-mi această apă”.

Însă înainte ca să poată primi această apă vie, ea a trebuit să se privească pe sine cu onestitate. Trăia în păcat și nu era dispusă să admită acest lucru. Astfel că Isus i-a spus: “Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici” (Ioan 4,16). Adevăratul creștinism începe cu un sentiment al păcatului, cu pocăința. Isus a dorit să scoată la lumină sentimentul ei de rușine, al păcatului. “Du-te și confruntă-te cu adevărul vieții pe care o trăiești; apoi vino să primești apa vieții”. Nouă poate că ne-ar spune: “Du-te și confruntă-te cu acea persoană față de care ai greșit. Du-te și confruntă-te cu acea bârfă pe care ai rostit-o împotriva aproapelui tău”.

Femeia samarineancă a înlemnit ca și când ar fi cuprins-o o durere bruscă. A devenit defensivă. “N-am bărbat”, a spus ea (Ioan 4,17). Aceasta a fost o mărturisire onestă atâta cât a fost, dar nu a mers suficient de departe. Isus i-a spus: “Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4,18). Deși aceste cuvinte au venit din străvechiul Sihar, sună ca și când ar veni direct din Hollywood-ul modern. Bărbatul cu care trăia acum nu îi era soț. Nici ceilalți nu i-au fost. Pentru Isus căsătoria este un sacrament. Este sacră.

Întotdeauna a existat ceva nu doar păcătos ci și nevrotic în legătură cu sexul ilicit. Este un simptom de goliciune interioară. Oamenii caută să găsească în el răspunsul la unele dintre frustrările lor profunde: lipsa lor de importanță, lipsa lor de succes, lipsa lor de apropiere față de confrați, lipsa lor de identitate, lipsa lor de convingeri religioase, lipsa lor de împlinire ca ființe umane. Fără îndoială femeia samarineancă a căutat o astfel de împlinire în viața ei indecentă, dar când Isus a abordat subiectul a început să simtă că El se “amestecă” în viața ei personală. Astfel că a făcut ceea ce milioane de oameni au făcut de atunci încoace, când religia le-a cerut o schimbare în comportamentul lor: a schimbat subiectul. A început să vorbească despre diferențele religioase dintre evrei și samarineni. Nu era cu adevărat interesată de aceste diferențe, dar astfel căuta să mute de pe ea lumina reflectorului.

În final a spus: “Știm că va veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (Ioan 4,25). “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4,26). Isus declară, pentru ca toate generațiile să audă, că El este Mesia. Cel mai mare mister al credinței nu este vestit ucenicilor, ci acestei străine. “Eu sunt Acela” – Cel pe care l-ați așteptat, Cel care îl aduce pe Dumnezeu la voi, Cel care vă duce pe voi la Dumnezeu, Cel care are puterea de a ierta păcatele, Cel care vă călăuzește viața, Cel care învinge moartea. “Eu sunt Acela.”

Ea a venit să ia apă. Când a înțeles că a găsit Izvorul cel Adevărat, și-a lăsat în urmă vasul pentru apă, așa cum ucenicii și-au abandonat plasele de pescuit. Abia convertită și totuși deja misionară, a fugit în sat să le spună oamenilor: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Cristosul?” (Ioan 4,29). Inima îi ardea în ea. Nu putea să rămână tăcută. S-a simțit obligată să îi conducă pe ceilalți la Mesia. Și totuși nu le-a spus oamenilor: “Trebuie să credeți ceea ce spun eu”, ci: “Veniți de vedeți”. Ei au venit și după ce l-au văzut pe Domnul, au spus: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42).

Ritul bizantin