Start > Ritul latin > Duminica a VII-a după Paști

Duminica a VII-a după Paști

2 May 2008
2,386 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a VII-a după Paște (Anul A)

Intervalul de timp dintre Înălțarea lui Isus la cer și Rusalii este o perioadă ce se caracterizează printr-o absență fizică a lui Isus și dorința sau, mai bine zis, speranța în venirea Mângâietorului, a Spiritului adevărului și al înțelepciunii, a Duhului dătător de viață promis de Isus înainte de a se înălța la cer. Starea de incertitudine trebuie să fie întotdeauna un impuls spre rugăciune, o rugăciune care trebuie să facă să vibreze întreaga ființă a creștinului, precum vibrează o coardă de vioară după ce a suportat trecerea arcușului.

Pentru omul religios, momentele de rugăciune sunt momente de adevăr în propria viață. Omul este pe deplin el însuși, fără apartenențe și fără falsitate numai în momentele de rugăciune, atunci când se află în singurătate înaintea lui Dumnezeu și i se adresează acestuia. În starea de rugăciune, omul se întâlnește nu numai cu el însuși, nu numai cu propria-i conștiință, dar este o întâlnire, o regăsire a sa înaintea lui Dumnezeu, o prezență față de care omul nu poate să tăinuiască, să ascundă nimic.

Isus Cristos este pentru noi principalul model de rugăciune. Toată viața lui Isus este ritmată de momente de rugăciune intensă. Este un ritm impus de profunda sa conștiință interioară de a fi trimis, ca Fiu al Tatălui, ca să vestească Împărăția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

În evanghelia de astăzi este prezentat Isus într-o nouă ipostază a rugăciunii. Dacă de obicei evangheliile ni-l prezintă pe Isus mergând de unul singur într-un loc retras să se roage, de data aceasta Isus nu mai este singur, el este cu ucenicii săi. În cadrul discursului de adio, Isus se adresează Tatălui cerându-i gloria pe care o merită, învingând până la capăt neputința creaturii sale omenești, răscumpărând atitudinea de neascultare a lui Adam, prin jertfa sa de ascultare până la sacrificiul vieții pe cruce. Prin jertfa sa, Cristos realizează o transformare ontologică a omului decăzut prin păcat, o transformare prin care Isus îl ridică pe om din starea de păcat la starea de har, de fiu al lui Dumnezeu. Prin Înviere, Isus Cristos, primește puterea de a nu mai fi atins de moarte, primește puterea de a transmite tuturor oamenilor mântuirea, primește răsplata crucificării sale. Această răsplată este motivată de sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni atunci când spune că “pentru aceea și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume,… Isus Cristos Domnul” (2,9). Prin Înviere, Isus nu a fost așezat în starea de mărire deplină. Înălțarea lui Isus la cer este actul de glorificare deplină a Fiului, actul în urma căruia Fiul este așezat la dreapta Tatălui și primește numele pe care îl merită, acela de Domn, Stăpân al vieții și al morții.

Prin evenimentul mântuitor al Fiului se manifestă gloria-dragoste a lui Dumnezeu, este arătată dragostea Fiului și a Tatălui. Este manifestată o singură glorie, aceea a Tatălui prin Fiul, glorie a Tatălui dezvăluită oamenilor de Fiul. Isus nu poate să-și manifeste gloria fără acordul Tatălui, pentru că ceea ce manifestă Isus este gloria pe care Tatăl i-o comunică.

Isus cere gloria de la Tatăl după cum Tatăl i-a dat puterea peste orice făptură, puterea de a da viața veșnică acelora pe care Tatăl i-a dat lui. Fiecare om poate să obțină această viață acceptând oferta făcută de Tatăl prin Isus. Din partea lui Dumnezeu nu este nici o discriminare, noi suntem cei care ne decidem propriul destin (cf. In 3,17; 12,46s; 15,22-24). Respingând dragostea lui Cristos, respingem viața și rămânem în moarte.

În a doua parte a evangheliei de astăzi, Isus se roagă pentru cei pe care Tatăl i-a dat și cărora el le-a descoperit pe Tatăl. Aceștia îl urmează pe Isus, se rup de lumea acelor timpuri, plină de nedreptăți, ruptură ce este completată de alegerea lor de către Isus. Isus se roagă pentru cei care au crezut că el vine de la Tatăl și că este trimis de Tatăl. Cei care au crezut, au crezut în însăși misiunea lui Isus, aceea de a-i aduce la o nouă naștere, o naștere spirituală, o naștere în Duh și adevăr. Când Isus spune că discipolii sunt ai Tatălui, nu înseamnă că aceștia sunt proprietatea Tatălui, dar înseamnă că ei aparțin unei familii, aparțin noului popor al lui Dumnezeu. Isus și-a dat seama că acești discipoli, care nu erau ajunși la maturitatea credinței, rămânând într-o lume ostilă, aveau nevoie de un susținător, aveau nevoie de Duhul iubirii, al credinței, al tăriei și al speranței, pentru a duce la capăt misiunea încredințată, aceea de a vesti Evanghelia la toată făptura. Comunitatea, fără susținerea vizibilă a lui Isus, are nevoie de un ajutor pentru a-și păstra propria identitate în mijlocul lumii și pentru a continua să manifeste oamenilor dragostea lui Isus și a Tatălui, pentru a continua să propăvăduiască mântuirea adusă lumii de Fiul, pentru a face cunoscută venirea împărăției lui Dumnezeu.

În prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne prezintă prima comunitate creștină, formată nu numai din apostoli, dar și din femeile care l-au urmat pe Isus, printre care o prezență deosebită era Maria, mama lui Isus. Comunitatea se află într-o situație de criză. Isus este plecat în mod vizibil din mijlocul lor, iar Duhul încă nu le este trimis. Apostolii, urmând îndemnul lui Isus, acela de a se ruga pentru a nu cădea în ispită, iar ispita în acel moment era aceea de a pierde credința lor, și așa firavă, se adună într-un loc binecunoscut, unde avusese loc ultima cină, în casa mamei lui Ioan, și stăruie într-un cuget în rugăciuni și cereri. În prezentarea celor care iau parte la rugăciune Luca îl pune pe primul loc pe Petru, pe cel care Isus îl lăsase ca și cap vizibil, îl lăsase păstor al turmei sale. O altă participare la rugăciune este cea a Mariei. Cea care i-a dat naștere lui Isus la Betleem, este prezentă și aici în rugăciune, acum, când Biserica se naște. Toți participanții la rugăciune nu pot să uite tot ce-a făcut Isus în mijlocul lor, nu pot uita faptele lui minunate, nu le pot fi șterse din memorie Patima, Învierea și Înălțarea lui Isus. Faptul că ei stăruie în rugăciune, ne determină să credem că nu au uitat promisiunea lui Isus, faptul că nu vor rămâne singuri. Ei participă la o rugăciune ce le cuprinde toată ființa lor, o rugăciune prin care îl cer cu înflăcărare pe Duhul Tatălui.

În lecturile acestei duminici este prezentă atât rugăciunea Bisericii adresată Domnului, cât și cererile lui Isus în rugăciunea sa pentru Biserica ce se naște. Prin prezentarea acestor două rugăciuni, Biserica vrea să ne facă mai conștienți de rolul și locul pe care trebuie să-l ocupe rugăciunea liturgică în viața personală. Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituția despre liturgie (SC 7), ne învață că “orice celebrare liturgică întrucât este opera lui Cristos-Preotul și a Trupului său, care este Biserica, este o acțiune sacră prin excelență, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii”. Prin participarea la liturgie, la celebrarea euharistică în special, noi participăm la cea mai măreață rugăciune a Bisericii, a noastră, ca fii și ca popor al lui Dumnezeu.

Rugăciunea și crucea (suferința) sunt cei doi pilaștri pe care a fost fondată și pe care în același timp Biserica crește. Caracteristica esențială a creștinilor trebuie să fie aceea a trăirii în rugăciune și din rugăciune. Asemenea ucenicilor, să avem ca o prioritate rugăciunea, în special rugăciunea comunitară, iar cea mai minunată și măreață rugăciune comunitară este Sfânta Liturghie, memorial al morții și învierii Domnului, al răscumpărării noastre. Sfânta Liturghie, cea mai sublimă laudă a lucrării treimice, trebuie să fie sursa vieții noastre de fii ai Tatălui. Parohul unei biserici din New England și-a dat seama că unul dintre cei mai fervenți credincioși ai săi lipsea de un timp de la Sfânta Liturghie. Într-o seară s-a hotărât să-l viziteze și l-a găsit acasă, șezând în fața căminului. Fără a spune un cuvânt, preotul a luat cu cleștele un cărbune aprins și l-a pus pe postamentul dinainte; apoi s-a așezat pe un fotoliu și a rămas așa privind fix la cărbunele aprins care, rămas de unul singur, în afara căminului, se stingea lent. Omul a priceput mustrarea și a spus: “Mi-ați făcut o predică minunată. De duminica viitoare voi veni sigur la biserică”.

Analizând acest exemplu, ne putem da ușor seama că chiar dacă am avea o devoțiune, o rugăciune personală fervoroasă, prin neparticiparea la Liturghie credința noastră riscă să se stingă. Împreună cu ceilalți participanți la liturghie credința noastră va fi o flacără ce nu se stinge. Participând la rugăciunea liturghiei noi suntem continuatorii rugăciunii lui Isus și a Bisericii sale. Durerea este un element esențial al vieții Bisericii, un dar al lui Dumnezeu și totodată un izvor de bucurie. Isus ne asigură, în cuvântarea sa de pe munte, că suferința noastră pentru motivul credinței, va avea parte de răsplată în ceruri (cf. Mt 5, 11-12). Sfântul apostol Petru ne îndeamnă în prima sa scrisoare să fim bucuroși atunci când vom suferi din pricina statutului nostru de creștini, de urmași ai lui Cristos, să fim bucuroși nu atât pentru faptul că vom fi răsplătiți cu gloria eternă pentru aceste suferințe, dar să fim bucuroși pentru că prin suferința de a fi creștin ne unim la suferințele lui Cristos (cf. 1Pt 4,13-14).

Liturgia de astăzi ne avertizează că viața creștinului nu este ușoară. Văzând discipolii tari în credință, perseverând în rugăciune și iubind crucea, să experimentăm eficacitatea rugăciunii sacerdotale a lui Cristos. Să ne unim rugăciunea personală cu cea a lui Isus, a Mariei și a Bisericii, pentru a-l implora pe Duhul Sfânt pentru noi, pentru familia noastră, pentru comunitatea noastră eclezială și pentru toată familia umană. Să petrecem viața în rugăciune pentru ca Duhul Sfânt, venind, să ne găsească și pe noi, asemenea Mariei și apostolilor, în Cenacol stăruind în rugăciune.

Iosif LUCACI

Ritul latin