Predici

Când prietenii buni trebuie să-şi ia rămas-bun unii de la alţii, poate pentru totdeauna, e un moment dureros. Atunci le vine mai mult să plângă decât să râdă. Un astfel de moment nu este în mod sigur, pentru noi oamenii, o sărbătoare.

Totuşi astăzi, la patruzeci de zile după Paşti, Biserica celebrează sărbătoarea de rămas-bun a lui Isus Cristos. Nu e aici o contradicţie?

Ar fi aşa dacă ultimul cuvânt, pe care Isus l-a spus discipolilor săi, nu ar suna total diferit unui cuvânt de rămas-bun: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”. (Mt 28,20) Pe de altă parte rezultă clar, din alte cuvinte ale lui Isus, că şi acest eveniment de pe Muntele Măslinilor e un eveniment de mântuire. Dar înainte de a motiva mai bine acest eveniment, trebuie să eliberăm sărbătoarea Înălţării de reprezentări prea infantile şi imaginare, pentru a preveni unele dificultăţi în credinţă.

Înălţarea lui Isus la cer exprimă în primul rând sfârşitul raportului vizibil al lui Cristos cu discipolii, sfârşitul prezenţei sale istorice după cum ne spune prima lectură de astăzi luată din cartea Faptele Apostolilor. În al doilea rând, înţelegem prin înălţare reîntoarcerea lui Cristos la Tatăl de la care primeşte gloria de Fiu şi Domn asupra universului, despre aceasta ne vorbeşte sfântul Paul în cea de-a doua lectură. În evanghelia după sfântul Matei, înălţarea este prezentată ca începutul unui nou tip de prezenţă. Această prezenţă este legată de misterul Bisericii şi al acţiunii de credinţă. Înălţarea este aşadar, înainte de toate, sfârşitul unui raport vizibil.

Pentru unii exegeţi din timpul nostru, înălţarea lui Isus la cer ar coincide cu învierea. De ce atunci biserica primară, urmată apoi de liturgie, prezintă înălţarea ca un eveniment distinct din punct de vedere al timpului? Motivul cel mai sigur cred că e acela de a delimita precis sfârşitul apariţiilor celui înviat şi de a lega mai strâns timpul lui Cristos cu cel al Bisericii. Comunitatea post-pascală are nevoie de garanţii palpabile ale celui înviat şi înălţat, pentru a motiva credinţa incipientă. Sfântul Leon cel Mare spune că “Cristos oferă multe probe ale învierii, dar prin înălţare face să crească credinţa noastră” (Sermones).

Astfel înţeleasă în cauzele sale istorice şi teologice, înălţarea exprimă înainte de toate sfârşitul unui raport: Cristos a ieşit definitiv din istoria vizibilă. “Iar după ce a spus acestea, s-a înălţat la cer în văzul lor şi un nor l-a luat din ochii lor” (Fap 1,9). El a intrat în lumea lui Dumnezeu şi deci cu el nu se mai poate stabili un raport de ordin fizic, ca în timpul vieţii sale pământeşti, sau imediat după înviere. Ucenicii au primit toate învăţăturile şi poruncile necesare pentru a continua în mod autonom opera sa: “Şi-mi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). Cristos va fi în mijlocul lor nu cu o prezenţă materială, dar ca spirit.

În cea de-a doua lectură sfântul apostol Paul ne vorbeşte despre reîntoarcerea lui Cristos la Tatăl. Isus a înviat din morţi şi a lăsat proprii ucenici nu pentru a dispărea, ci pentru a se reîntoarce la Tatăl, care i-a dat putere asupra întregii lumi cosmice şi asupra celei umane. “Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui, în firea lui omenească, la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. Isus Cristos este Domn: el are toată puterea în cer şi pe pământ, el este mai «presus decât toată începătoria şi stăpânirea şi puterea şi domnia», căci Tatăl «toate le-a supus sub picioarele lui»” (Ef 1,20-22).

Cristos este stăpânul universului şi al istoriei. În el istoria omului şi creaţia întreagă îşi află recapitularea, împlinirea transcendentă (Catehismul Bisericii Catolice 668). Aşadar, universul nu mai e dominat de fatalitate, de puteri nimicitoare, ci de o prezenţă mântuitoare. Nici un mit, nici un idol nu are raţiunea de a fi, de aceea nu trebuie să avem nici o frică de o eventuală răzbunare a acestor realităţi nefaste. Numai valorile mărturiei lui Cristos au drept de cetăţenie în lume, în particular în lumea credincioşilor. Cristos de fapt a fost constituit asupra tuturor Capul Bisericii, sfântul Paul voind să spună prin aceasta că Cristos este realitatea fundamentală a Bisericii, în toate sensurile şi la toate nivelurile şi că el este cel care oferă mântuirea tuturor. Înţeleasă astfel, înălţarea lui Isus încetează de a fi o pierdere şi devine redescoperirea valorilor pozitive ale universului şi a responsabilităţii umane în el.

Dacă Cristos a pus capăt unui adevărat raport tangibil cu lumea, nu a făcut aceasta pentru a o abandona şi cu atât mai puţin pentru a trăda logica întrupării, ci numai pentru simplul fapt de a inaugura un nou tip de prezenţă. Despre această nouă prezenţă ne vorbeşte sfântul evanghelist Matei. Aceasta nu e pur morală, după cum ar părea la prima vedere, dar Cristos continuă activitatea sa mântuitoare, în mod direct şi istoric, prin intermediul credinţei şi al Bisericii: “Mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,19-20). Isus Cristos îşi exercită puterea care i-a fost dată “în cer şi pe pământ” (Mt 28,18) prin acţiunea mântuitoare a celor care aderă la mesajul său. Aceasta trebuie să se concretizeze ca instruire, ca şi conştientizare a naţiunilor asupra valorilor care salvează, ca observare sau ca întrupare a acestor valori în viaţa concretă, şi prin iniţierea profetică şi pedagogică oferită de sacramentul botezului. Un autor din zilele noastre a descris astfel acest nou tip de prezenţă:

“Cristos nu are mâini, dar numai mâinile noastre,

pentru a realiza astăzi opera sa.

El nu are picioare, dar numai picioarele noastre,

pentru a conduce oamenii pe calea sa.

Cristos nu are gură, dar numai gura noastră,

pentru a vorbi oamenilor despre sine.

Noi suntem singura Biblie,

pe care lumea încă o citeşte.

Noi suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu,

scris prin fapte şi prin cuvinte”.

În acest mod Cristos rămâne în istoria oamenilor ca învăţător şi Domn. Înălţarea este deci o sărbătoare a domniei lui Cristos, ca şi Paştele sau ca sărbătoarea lui Cristos Rege. Cristos domneşte deja. De aceea, această realitate acum trebuie să devină vizibilă între oameni. El a dat o semnificaţie nouă la ceea ce până acum se înţelegea prin a domni. El nu se recunoaşte numai ca Domn, în sensul înţeles de oameni, dar domnia sa înseamnă slujire, iubire, a exista pentru oameni şi pentru lume.

De fapt, astăzi celebrăm acest adevăr: Domnul e printre noi. El nu ne-a abandonat. Desigur locul său propriu e cerul, dar ce e cerul şi cine este cel care ne conduce în cer?

Cerul, după cum ne spune şi cardinalul german Joseph Ratzinger, n-are nici un raport cu cele trei nivele ale lumii. Cerul şi norul luminos în care a dispărut cel înălţat reprezintă noua realitate, noua stare în care a intrat Domnul prin înălţarea la dreapta Tatălui. Cerul este locul vieţii veşnice, locul unde omul poate trăi veşnic. Pentru a înţelege acum şi cine este cel care ne conduce în cer, la Dumnezeu, vă propun o scurtă istorisire: Un călător află că locul unde voieşte să se ducă într-o ţară străină se găseşte la capătul unui vârf de munte foarte periculos. Un ghid îşi oferă serviciile sale. Înainte de a-l angaja drept călăuză, călătorul îl întreabă: “Aţi mers vreodată în acea localitate?” “Nu, răspunse ghidul, dar eu am făcut jumătate de cale şi am auzit mulţi cunoscuţi care mi-au descris restul drumului”. Călătorul refuză propunerea şi întrebă un alt ghid: “Cunoaşteţi localitatea în care trebuie să merg? Nu, dar am văzut-o de departe, de pe vârful muntelui”. Un nou refuz. Aceeaşi întrebare este pusă unui al treilea ghid care răspunde: “Domnule cunoaşteţi satul acela?” “Dar acolo locuiesc”. În sfârşit, călătorul pleacă încrezător şi sigur spre acea localitate.

Această mică istorisire ne poate face să reflectăm la acela care ne conduce în cer, la Dumnezeu. Desigur numai acela care a venit din cer, de la Dumnezeu, întrupându-se şi născându-se din sânul Fecioarei Maria, care a pătimit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer poate să ne conducă la Dumnezeu.

Astăzi aspiraţia originală a omului de a fi cu Dumnezeu nu mai e un vis imposibil, graţie vieţii de ascultare şi de pătimire a lui Cristos. De fapt înălţarea lui Cristos la cer nu e un fapt pur personal, dar implică toată omenirea. Isus a înfăptuit un proces care poate şi trebuie să devină al tuturor.

Aşadar, datorită lui Cristos, cerul este şi locuinţa noastră, o locuinţă spre care noi tindem. Noi suntem în drum spre această locuinţă, dar putem şi greşi. Totuşi nu suntem singuri. Isus ne promite prezenţa sa: “Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Cristos ne vine permanent în ajutor şi ne ridică privirea spre cele de sus. El ne-a pus pe buze cuvântul salvator: mă voi scula şi mă voi duce la Tatăl meu. Trebuie să continuăm ceea ce Isus a început şi vrea de la noi: astfel vom înţelege ce e cerul.

Eduard GIURGI

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin