Predici

O sărbătoare dificilă

O dată totul apărea mai clar, simplu, linear. Venise, din păcate, momentul bunului rămas, al plecării. Se stingea de-a dreptul, dacă îmi amintesc bine, lumânarea pascală. Prezenţa lui Cristos înceta să mai lumineze pământul. Biserica, într-un oarecare sens, se regăsea văduva Domnului său. Şi noi orfani. Învăţătoarea, la catehism, oferea o explicaţie între patetic şi simplist: “Isus, după atâtea oboseli, avea dreptul de a merge să se odihnească în Paradis, unde şi noi, la sfârşitul şederii în această vale de lacrimi…”

Puţin lipsea să ne vorbească despre o perioadă de “convalescenţă” de parcurs în aerul casei sale, în clima cerească care îi era familiară, după încercările extenuante ale Pătimirii şi ale mormântului. Astăzi se observă că nu este uşor să prindem sensul Înălţării. Este vorba de o sărbătoare dificilă. Cum se poate vorbi despre plecare, atunci când Cristos în evanghelia după Matei ne asigură: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”? Apoi parcurgând în grabă discursurile de adio, sare în ochi acea frază decisivă cu care Isus garantează că nu vom fi orfani (Io 14, 18). Nici nu dispare din privire: “…Lumea nu mă va mai vedea: voi în schimb mă veţi vedea…” (Io 14, 19).

Oarecum în sărbătoarea Înălţării trebuie să descoperim dimensiunea misterului. Înşişi martorii “faptului”, nu ne oferă o cronică amănunţită (condiţii atmosferice, plan de zbor, deplasare, ultimul punct de vizibilitate, urma extremă prinsă de radarele noastre…), încearcă să ne transmită semnificaţia ei folosindu-se de imagini care nu sunt luate desigur în materialitatea lor, dar ne conduc la o realitate diferită, imposibil de exprimat cu limbajul nostru (chiar dacă ar fi fost dotaţi cu telecameră, nu ar fi putut să ne ofere mai mult, nu ne-ar fi documentat altfel acel eveniment).

Aceasta a fost, esenţial, o experienţă spirituală. Unica “dovadă” este o siguranţă de credinţă: Isus este viu, este în mijlocul nostru. Încetează un anume tip de prezenţă. Dar îi iau locul infinit mai multe. Este suficientă o privire pătrunzătoare a iubirii pentru a o descoperi, recunoaşte, găsi. Nu mai este un chip “unic”, o prezenţă “localizată”, circumscrisă într-un punct precis de pe acest pământ. Şi dacă Înălţarea ar celebra, nu numai glorificarea lui Cristos, domnia sa, influenţa sa universală, chiar şi nunta sa definitivă cu pământul? De aceea ar trebui să facem aceeaşi descoperire cu cea a apostolilor: aşa cum Isus nu a părăsit niciodată “sânul Tatălui” (io 1, 18) când a coborât din cer, tot astfel nu-i va părăsi niciodată pe ai săi atunci când “se înălţă” la cer.

Acum este rândul lui

Da. Încheindu-se drumul pământesc al lui Isus, porneşte drumul Bisericii sale. Aş vrea să spun, cu o oarecare doză de presupunere: acum este rândul nostru. A venit momentul nostru. Lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, este rândul nostru. Dar îl priveşte pentru totdeauna şi pe El. Nu s-a terminat “ora” sa. Vai, dacă ne-ar abandona. Vai dacă n-ar fi cu noi (“eu-voi-fi-cu-voi”) Vai dacă ne-ar lipsi prezenţa celui Înviat. Vai dacă ne-am înşela că reuşim singuri, am renunţa la forţa care ne vine de la El şi de la Duhul său (“veţi avea forţa de la Duhul Sfânt care va coborâ peste voi”).

Da, ne-a lăsat instrucţiuni precise (după ce a dat instrucţiuni apostolilor pe care îi alesese…”). Dar noi avem tendinţa de a face să meargă lucrurile în felul nostru, după metodele şi criteriile noastre. Ne-a spus să “facem discipoli” toate popoarele, adică să oferim tuturor posibilitatea de a stabili un raport cu El, lăsând să se întrevadă, prin experienţa noastră, frumuseţea şi evidenţa eliberării care se află în acel raport. Noi, în schimb, am început prin a strica îndată traducerea, interpretând puţin cam abuziv : “învăţaţi”. Şi astfel am luat atitudinea de învăţători presupuşi, de multe ori chiar şi cuceritori, stăpânitori, manipulatori de conştiinţe, pasaj obligatoriu, punct de referinţă indiscutabil, punct de întâlnire inexorabil al tuturor drumurilor. Adică, am pretins să legăm de noi în loc de El.

Astfel acel “ne priveşte pe noi”, în loc să fie o formă de slujire umilă, angajare serioasă dar modestă, asumare de responsabilitate totală şi… limitată, s-a transformat într-o operaţie de acaparare, mentalitate de privilegiu, atitudine de prezumţie, revendicare de exclusivitate. Ar fi cazul să restabilim proporţiile. Să ne aruncăm în genunchi şi să-l adorăm. Şi să admitem, o dată: “Din moment ce a venit ceasul nostru, te priveşte pe tine”. Să nu ne tragem înapoi, desigur. Să ne punem la dispoziţie. Să înţelegem că trebuie să pornim din nou. Dar între timp am depus siguranţa arogantă şi am regăsit acea “ezitare” fundamentală de la început (“când l-au văzut, s-au prosternat înaintea lui; însă unii se îndoiau…”). Vrem numai ca “îndoiala” noastră, ezitarea noastră, să nu fie lipsă de credinţă, ci dimpotrivă maturitate în credinţă.

Cu cât credem mai mult, cu atât ne încredem mai puţin în noi şi în resursele noastre. A crede înseamnă şi avea conştiinţa limitelor noastre, a lua act despre disproporţie, a mărturisi erorile, a proclama nepotrivirea, a recunoaşte stupidităţile de care suntem capabili, a ne îndoi de posibilităţile noastre. Vrem ca El să ne găsească, de această dată, “ezitanţi” pentru că suntem plini de credinţă. Materia umană este foarte riscantă şi complexă pentru a fi lăsată “nouă oamenilor”. Deci, începe aventura noastră. Pentru că nu este încheiată a sa. Putem să ne mişcăm spre teritorii nesfârşite pe care El le-a hotărât, pentru că El este implicat, compromis până la capăt în acţiunea care este toată a sa, chiar dacă partea noastră nu este deloc neglijabilă. Vreau să spun: Rămâi cu noi, Doamne, pentru că tu te-ai făcut invizibil, în timp ce noi suntem constrânşi să fim chiar foarte vizibili.

Ne-ai făcut păstrătorii tezaurului imens dobândit prin Pătimirea-Moartea-Învierea ta. Fă ca noi să n-o înlocuim cu negustoria noastră mizerabilă. Fă ca noi să nu primim Duhul tău, pentru ca apoi să-l obligăm să urmeze programele noastre.

Descoperirea încetinelii

“I-au cerut: “Doamne, acesta este timpul în care vei reface Regatul lui Israel?…” Şi este îndată graba, nerăbdarea, pretenţia de a asista la realizarea fulgerătoare a celor mai îndrăzneţe visuri. Mereu neliniştea de a vedea rezultate, nerăbdarea după promovarea finală, instinctul succesului imediat. Ar fi trebuit să spună: Doamne, este cazul să amâni un pic scadenţa fatidică. Mai zăboveşte. Nu am învăţat suficient lecţia. Nu suntem gata. Acordă-ne o amânare, un supliment de timp. Tu eşti un Învăţător neasemuit. Dar noi suntem elevi foarte “întârziaţi”.

În realitate avem nevoie – cum ne aminteşte Paul (a doua lectură) – de “o cunoaştere mai profundă despre El”. Trebuie să învăţăm mai ales răbdarea, să ne obişnuim cu aşteptări lungi, să respectăm încolţirile subterane interminabile. Lumea nu este transformată dintr-odată. Realitatea nu se schimbă la comanda dorinţelor noastre. Am inventat viteza. Acum este cazul de a inventa încetineala. “Fără încetineală nu se poate face nimic, nici măcar revoluţia” (Sten Nadolny).

A observa urgenţa unei datorii, a fi devoraţi de o pasiune, nu înseamnă să suprimi etapele, a improviza, a sări peste fazele extenuante ale unei maturizări progresive. Este mai uşor să alergi decât să mergi. A face salturi decât a ţine pasul. A face un lucru fără continuitate, cu convulsii, în rafale, decât a păstra distanţa. Este mai uşor de a organiza o procesiune, un pelerinaj, decât să educi credinţa. Este mai uşor să strigi decât să spui un cuvânt drept, adevărat, care să atingă inima. Este mai uşor să impresionezi, să uimeşti, decât să convingi. Este mai uşor să condiţionezi, chiar cu şantajul sentimentelor, sau al fricii, sau al interesului, decât a forma pentru libertate.

Este mai uşor senzaţionalul, spectaculosul, decât viaţa zilnică. Este mai uşor să promovezi adunări de mase, făcând publicitate, înscriind în program “provocări” bine calculate (care nu au nimic în comun cu paradoxurile evanghelice), decât a însoţi şi susţine drumul obositor al fiecăruia. Este mai uşor a forma consensul organizat decât a învăţa folosirea creierului şi a conştiinţei (mai mult decât ochii şi gura…). Este mai uşor a face reclamă decât să faci să vibreze delicat o coardă secretă în adâncul unui individ. Este mai uşor de a te impune, a stima şi a te stima, a te pune în valoare, a îngroşa cu toate mijloacele şirurile, a ocupa posturi-cheie, a revendica poziţii de forţă, decât a urma “calea morţii” bobului de grâu (Io 12, 24).

Este mai uşor a deschide uşi decât de a intra într-adevăr. Este mai uşor a se agita decât a lucra. Este mai uşoară o credinţă…uşoară (chiar bazată pe lacrimi), decât o credinţă serioasă (bazată pe Înviere). Doamne, acesta este timpul în care…? Şi El ne întrerupe imediat: Nu vă priveşte pe voi ca să cunoaşteţi timpurile şi momentele pe care Tatăl le-a rezervat pentru sine… Totuşi, da, acesta este timpul. Acum, îndată. Timpul începuturilor. Şi deci al răbdării. Pentru voi este un timp unic la care trebuie să potriviţi ceasurile voastre frenetice dotate cu toate drăciile moderne. V-o repet încă odată: este timpul începuturilor. Numai acesta.

Fast-food, sau mâncare rapidă, cu timpul, poate fi vătămătoare pentru organism. Cu “religia ultra rapidă” nu se ajunge “la marginile pământului”. Nu se mişcă nici cu deplasările rapide şi continui. Cu graba nu se obţine adeziunea credinţei.

“Le-a poruncit să aştepte împlinirea promisiunii Tatălui…” Vom reuşi în sfârşit să ne convingem că Înălţarea inaugurează timpul aşteptării? Că Isus Cristos, înainte de a se înălţa la cer, ne-a poruncit să fim martorii săi pregătiţi cum trebuie, formaţi în aşteptare?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin