Predici

Disperare?

Sărmanul Toma! Veşnic pe banca acuzaţilor. Supus unui proces continuu. Dacă aş pune împreună toate acuzele care îi sunt aduse (de la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere, suspiciune, încăpăţinare şi, natural, necredinţă), ar rezulta un dosar de proporţii monstruoase. Cineva, subliniind violenţa revoltei sale, îndrăzneşte de-a dreptul să vorbească de disperare: “Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât ceilalţi pentru că el nu mai vrea să rişte să spere. Toma este fără îndoială cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remuşcarea cea mai chinuitoare pentru că nu a ştiut să înfrunte moartea în acea ocazie. Atunci a găsit numai o piatră pe care să-şi pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel puţin aceea este stabilă, nu se mai mişcă. Nu va fi uşor să-i fie sustrasă…” (L. Evely).

Eu cred, dimpotrivă, că Toma, în ciuda tuturor, este o creatură de mişcare. Unul care caută, nu se mulţumeşte, respinge certitudinile pre-confecţionate de ceilalţi, vrea să verifice în persoană, să facă o proprie experienţă fără a accepta pe faţă răspunsurile liniştitoare ale altuia, fără a fi satisfăcut de ceea ce au descoperit prietenii săi. Mult mai bun un dubiu autentic decât o uşoară siguranţă care să-l scutească de orice nelinişte şi de un drum aspru personal. Toma nu se aşează comod în disperare. Dimpotrivă: a respins o speranţă comodă care pretinde să închidă discursul înainte de a-l deschide cu adevărat. Desigur, drumul lui Toma – care apare de-a lungul paginilor din evanghelie – este cu totul punctat de neînţelegeri, înlăturări, rezistenţe, risipiri, opintiri, întârzieri… Dar la sfârşit a ajuns şi el. Ioan îi arată o simpatie chiar prea deschisă, poate pentru că îl consideră modelul celui credincios… care are unele dificultăţi.

Toma, pentru norocul nostru, nu este un campion, un întâiul în clasă, un erou, unul care în sfârşit distruge etapele. A ajuns ultimul, însă a sosit. A mers cu propriile picioare (şi cu atâta suferinţă înăuntru), dar fără a renunţa, fără a ceda oboselii şi neîncrederii, mai ales fără a se sprijini de cârje confortabile. Şi Cristos îl aştepta cu răbdare şi pe el. Şi el are posibilitatea de a constata “semnele cuielor”, sau evidenţa unei iubiri care nu încetează niciodată.

Dovezile inutile şi dovada necesară

Cristos îi primeşte pe cei întârziaţi, pe cei care se împiedică, ezită, şovăie, înaintează cu osteneală în mijlocul întunericului. Cristos este obişnuit de acum să se dăruiască ultimilor sosiţi. Tâlharul, pe cruce, reprezintă dovada cea mai evidentă. El ştie că actul de a îndoi genunchii murmurând “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, se coace numai după ce omul a pierdut de-a lungul drumului, una după alta, toate iluziile, după ce a reuşit să se desfacă din armura neîncrederii, a presumţiunii, a presupunerii. Înainte de a crede, trebuie să fi suferit pentru a nu putea crede, pentru a nu fi reuşit să speri. Înainte de a se preda luminii, trebuie să fie lovit din cauza unei serii de încercări de a scăpa de întuneric.

Toma expune propriile răni, propriile sfâşieri, propria umilinţă, la contactul mântuitor cu rănile Domnului. Mai mult decât la erou, la învingător, la virtuos, care înaintează cu pieptul în afară, Cristos preferă să se dăruiască individului care îşi bate pieptul. Cristos nu se lasă impresionat de vorbele neghioabe, care exprimă proteste şi mai neghioabe: a vedea, a atinge cu mâna, a pune degetul… În faţa şcolarului celui mai refractar, Învăţătorul este docil: “Pune aici degetul tău şi priveşte mâinile mele…” Este dispus să schimbe metoda, să părăsească programele deja fixate, să devieze de la calea stabilită la plecare. Fiecăruia îi este oferită o posibilitate “diferită”. Nu sunt scheme obligatorii, riguroase.

Cristos îl cucereşte pe Toma lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil. Şi aici are dreptate L. Evely: “Toma rezistase autorităţii întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Ar fi fost conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi şi pentru a nu avea neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieşit niciodată acea expresie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. A fost condus pe căi puţin bizare…” Făcându-se “protestant”, s-a pregătit să devină un fervoros credincios. Toma, în sfârşit, nu a găsit “locul cuielor” (nici nu mai avea nevoie). Mai degrabă a găsit dovada, decisivă, care era iubită, aşteptată, înţeleasă, reintrată în comuniune (el s-a auto-excomunicat…).

Toma a văzut în faţă un Cristos strălucitor de bunătate, de pace, de duioşie. Acela era Domnul la care aspira în secretele profunde ale fiinţei sale. El a “ştiut” mereu că era aşa. Atunci nu a mai avut nevoie de alte dovezi. Dacă Cristos l-ar fi constrâns într-adevăr să experimenteze ceea ce el afirmase că ar fi condiţiile pentru a crede, ar fi fost cea mai rea pedeapsă, cea mai mare umilire.

Invitaţie către toţi cinstitorii sfântului Toma

Eu mă recunosc fără dificultate în Toma. Cu frica şi dorinţa mea de a crede în acelaşi timp. Cu dorinţa mea de a mă apuca de toate colţurile, chiar şi cele mai precare, şi nostalgia unui gest de abandonare, ispita de a face saltul. Cu ezitările mele, nesiguranţele, dificultăţile şi chiar repugnanţa de a lua în serios banda înfumurată a acelora care susţin că ştiu, că au văzut (dar ceea ce lasă să se vadă este un lucru mai degrabă înşelător…).

Aş vrea să stabilesc o reţea de complicitate între toţi prietenii lui Toma. Între toţi aceia care cred că nu cred, suferă că nu pot crede, sunt disperaţi că nu găsesc curajul de a spera, simt o spaimă pentru că nu ştiu să iubească. Prieteni, suferinţa de a nu crede, remuşcarea de a nu reuşi să iubiţi, chinul de a nu avea speranţa (şi, împreună, refuzul hotărât al tuturor speranţelor din piaţă), este ceva care se apropie mult de credinţă, atinge speranţa, este deja iubire. Să ne apropiem de el fără frică, cu mâinile goale, arătând în trup arsurile atâtor deziluzii. El nu ne obligă să credem (aşa cum unii reprezentanţi ai ei au pretins să facă).

Continuă pur şi simplu să ne repete, dar nu pe un ton de mustrare sau ameninţare: “Fericiţi cei care deşi nu au văzut vor crede”. Ne cere numai să reuşim să nu vedem, cel puţin un pic. Vom avea toată veşnicia la dispoziţie pentru a-l vedea, să rămânem orbiţi de chipul său, să contemplăm iubirea sa. Acum ne cere darul cel mai mare pe care îl putem face în timp ce suntem pe pământ: să credem în El, chiar dacă puţin mai târziu, dar totuşi mereu un pic mai înainte de… a-l vedea. Nu are importanţă dacă suntem ultimii sosiţi. Pentru că am învăţat în sfârşit să credem şi să spunem: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” ţinând ochii închişi.

Absenţi şi bosumflaţi

Pacea şi bucuria pe care Domnul înviat le oferă prietenilor săi în prima scenă a evangheliei de astăzi, caracterizează şi celelalte două lecturi. Îmi place să subliniez clima care domnea în prima comunitate creştină, aşa cum ne relatează Faptele Apostolilor: “Frângeau pâinea în casă şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată” Deci, nu o comunitate de bosumflaţi, sau plângăreţi, sau oameni nemulţumiţi, cu măşti ridicole de seriozitate. Şi, mai mult decât toate, “simplitatea inimii”. Transparenţa. Nu aveau nimic de ascuns, aceştia. Nici un scop secret.

Mărturisirea credinţei nu masca urmărirea altor obiective, nu constituia un înveliş ipocrit al altor interese. Dăruirea lui Dumnezeu, dacă este totală, simplifică persoanele, nu le complică. Îndreptarea către El exclude scopurile secundare. Şi când nu sunt scopuri secundare, totul este clar, limpede: de la gânduri, la cuvinte, la gesturi, toate lucrurile stau pe linia simplităţii. A fi simpli înseamnă a fi “oameni ai unui sigur lucru”. Numai “un singur lucru” spune totul despre credinţă.

A iubi invizibilul

Regăsim tema bucuriei în gura lui Petru (a doua lectură): “Fiţi plini de bucurie, chiar dacă acum trebuie să fiţi pentru puţin timp îndureraţi de diferite încercări…” Şi aici trebuie subliniat acel “pentru puţin timp”. “Pentru puţin timp” înseamnă a renunţa la pretenţia de a vedea, şi totuşi a crede. “Pentru puţin timp” înseamnă a-l iubi “deşi fără a-l vedea”. “Pentru puţin timp” înseamnă să fim încercaţi, necăjiţi, şi totuşi să păstrăm bucuria.

Mi se pare apoi importantă insistenţa asupra iubirii, ca dimensiune fundamentală a credinţei, din partea acelui apostol care numai la sfârşit, pe malul lacului, după trei declaraţii solemne, a ştiut să pronunţe cu un ton scăzut cuvântul decisiv: “Doamne… tu ştii că te iubesc” (Io 21, 17). Marele pariu şi marele “risc” al celui credincios constă tocmai în aceasta: să-l iubim, deşi El stă departe de ochii noştri. Minunea cea mai senzaţională a celui credincios este aceea care îl face să trăiască iubirea în invizibil.

Nu este suficient a crede fără a vedea. Trebuie şi să iubeşti fără a vedea, suportând îndepărtarea (care nu este o absenţă). Nana Mouskouri, ortodoxă, spunea: “Credinţa mea este mâna mea pentru a-l atinge pe Dumnezeu”. S-ar putea adăuga: şi iubirea este mâna pentru a-l atinge pe Dumnezeul “îndepărtat”. Toate acestea, desigur, trebuie să aibă o manifestare exterioară în bucurie. Bucuria descoperă Prezenţa în timpul acelui “puţin timp” al îndepărtării. Eu cred că dacă anumiţi intelectuali ar fi dat peste câteva chipuri transfigurate de bucuria pascală, peste câteva priviri iluminate de o lumină secretă, ar fi avut cel puţin câteva ezitări înainte de a inventa “moartea lui Dumnezeu” şi să prezinte certificatul relativ la aceasta.

Am impresia că Petru şi astăzi se felicită cu cei care reuşesc să creadă: “…Voi îl iubiţi, deşi fără a-l vedea; şi acum fără a-l vedea credeţi în el”. Ca şi cum ar spune: cât de norocoşi sunteţi voi! Ceva mai mult decât o felicitare. Poate un pic de invidie.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin