Predici

Ne aflăm în timpul sărbătorii corturilor, aniversare patriotică şi politică a unei date de seamă din istoria evreilor, a unei eliberări obţinute printr-o rezistenţă încununată de succes, sub conducerea macabeilor, împotriva ocupaţiei străine şi a profanării Templului (1Macabei 4,36s). În ziua aceasta de sărbătoare, Isus se va confrunta cu aceia care aşteaptă venirea unui nou Iuda Macabeul, care să elibereze Israelul de ocupaţia romană. De aici patriotismul exaltat şi evlavia plină de foc. Isus vorbeşte însă despre El însuşi, prezentându-se ca păstorul cel bun, singurul adevărat, singurul conducător în stare să înfăptuiască lucrarea izbăvitoare făgăduită şi aşteptată cu atâta fervoare.

În pagina aceasta de Evanghelie, nu vom auzi pe cineva povestindu-ne despre păstorul cel vrednic, ci pe cineva care vorbeşte despre sine spunând: “Sunt păstorul cel bun”. Cuvintele care introduc declaraţia indică faptul că ascultăm un discurs solemn în care Isus apare ca un Dumnezeu al actualităţii, un Dumnezeu al istoriei, acelaşi care i-a spus cândva lui Moise: “Eu sunt cel ce sunt”. În plus, Isus reia, atribuindu-şi-le, mesajele din Scriptură privindu-l pe “Păstorul lui Israel” (Psalmii 22 şi 79, Isaia 40,11, Iezechiel 34). Ar trebui recitit aici un întreg pasaj din capitolul 8 al Evangheliei lui Ioan (de la v.12 la v.42) pentru a avea în întregime lungul comentariu despre minunea înfăptuită prin vindecarea orbului din naştere: Eu sunt lumina lumii, Eu sunt păstorul cel bun. Orbul care şi-a căpătat vederea şi Isus, prin care oamenii ajung la viaţă, la lumină şi la adevăr, sunt strâns legaţi. Dar noi, oare credem cu adevărat că Isus este singurul Păstor, singurul adevăr, unicul izvor al luminii? Întrebarea aceasta pe care şi-o pune Biserica în care predica evanghelistul Ioan, cel care relatează episodul apariţiei de pe malul lacului urmat de trimiterea în misiune a lui Petru (Ioan 21,11s), ar putea fi pusă şi Bisericii noastre. Căci acum, ca şi atunci, oamenii ascultă de mii de învăţători, cum spunea cu mâhnire apostolul Paul (1Corinteni 4,15).

Titlul de păstor pe care şi-l atribuie Isus implică ceva mult peste aşteptările bazate pe Scripturile Vechiului Testament, şi anume relaţia personală strânsă dintre cei care se cunosc intim, care împart toate şi aparţin aceleiaşi “turme”: păstorul şi oile. Nu este o relaţie întâmplătoare, ci o legătură eternă constând în unitate şi în comuniune. La baza ei se află ascultarea glasului Păstorului, Cuvântul lui Isus, care stabileşte şi adânceşte cunoaşterea reciprocă. Cuvântul acestui Păstor va constitui, ieri, astăzi şi mâine, poporul lui Dumnezeu.

O altă trăsătură care îl caracterizează pe Păstorul cel bun care este Isus este grija constantă pentru cei aflaţi în afara turmei, “în alte stâne”, pentru oile îndepărtate, rătăcite şi pierdute. Proclamaţia Sa se întinde înspre întregul univers. Legătura strânsă de dependenţă faţă de Păstorul cel bun este dimensiunea fundamentală a comunităţii creştine.

Păstorul este în ultimă instanţă Dumnezeu. Acest termen nu se va putea niciodată aplica pe deplin nimănui altcuiva. Singur Dumnezeu Tatăl este Păstorul suprem, însă Chipul Său se răsfrânge veşnic în acela al lui Cristos, începutul, întâiul născut din morţi, El cel dintâi întru toate… în care se sălăşluieşte toată plinirea (Coloseni 1,13-20). Biserica este aşadar turma lui Dumnezeu, iar oile, chiar dacă le mână nişte conducători umani, sunt în permanenţă mânate şi hrănite de către Cristos însuşi, semnul vizibil al Tatălui, Păstorul prin excelenţă.

În această lumină ne apar mai limpede rolul şi locul diferiţilor conducători ai Bisericii. Propriu zis, Biserica nu este turma lor iar ei nu trebuie să se considere niciodată păstori independenţi. Aşa cum era şi Isus faţă de Tatăl, ei sunt, înăuntrul Bisericii, sacramente ale Păstorului, prin care El devine prezent. Ei rămân instrumente ale lucrării Sale neîncetate pentru binele tuturor. Preoţii, indiferent care, nu sunt Isus Cristos, ci purtătorii Lui. În viaţa lor, totul trimite către Domnul Isus Cristos. Şi aceasta cu un scop precis, pe care l-a urmărit Dumnezeu însuşi în Cristos: să aducă toţi oamenii sub un singur conducător, ca toate să fie iarăşi unite prin Cristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El (Efeseni 1,10).

Înţelesul profund al adunării acesteia apare clar în expresia “turmă”. Nu este vorba de o adunare impersonală şi ucigătoare de personalităţi – aşa cum ar putea sugera cuvântul “oaie”, amintind de lipsa de caracter şi de personalitate, de o stare de supunere pasivă. Lucrarea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos nu constă în a le nega oamenilor iniţiativa şi libertatea, legându-le inimile şi minţile şi interzicându-le să fie cine sunt. Expresia folosită aici de Ioan trimite la cea mai nobilă modalitate de întâlnire între noi şi Dumnezeu, şi îl înalţă pe om, ca persoană şi ca prieten al lui Dumnezeu.

Aceasta este izbăvirea adusă de Dumnezeu, Păstorul cel bun, prin Isus Cristos.

pr. Jacques Sylvestre, O.P. Ritul latin