Predici

Fraţi creştini,

După cum observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, dacă pe faţa pământului există fel de fel de suferinţe, boli şi necazuri, cauza este numai păcatul. Omenirea este slăbănogită de o mulţime de păcate întocmai ca bietul slăbănog din Evanghelia de astăzi. Cei mai mulţi oameni nu s-au spovedit din copilărie, iar alţii nu s-au spovedit niciodată cum trebuie şi astfel nu au primit iertare.

Slăbănogul de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie, îndată după ce a primit iertarea păcatelor de la Domnul Hristos, a luat şi putere tămăduitoare, deoarece vedem că s-a întărit, luându-şi patul în spate şi mergând vesel la casa sa. Creştinii noştri nu cunosc greutatea păcatului, nu ştiu cum să se spovedească şi nici nu ştiu cât de importantă şi necesară este taina mărturisirii sau spovedaniei, cum îi mai zicem. Iată de ce oamenii împlinesc taina spovedaniei formal şi nu fac pocăinţă adevărată pentru iertarea păcatelor.

Sunt unii care trăiesc în vrajbă cu vecinii, fraţii, cunoscuţii, cumnaţii, sunt deci oameni cărora le place cearta şi gâlceava. Când se apropie timpul de spovedanie şi de împărtăşanie, caută să se împace, însă după ce a trecut puţin timp de la împărtăşanie, iarăşi caută râcă şi duşmănie, şi aşa o ţin multă vreme. Toţi aceştia să nu creadă că-L înşeală pe Dumnezeu. O mare pedeapsă îi aşteaptă chiar aici, căci primesc foc în gura lor la împărtăşanie şi nu vor scăpa nici de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Dacă omul nu caută pacea şi sfinţenia, nu se mântuieşte. De aceea zice Mântuitorul: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre”. Iată condiţia iertării păcatelor. Nu putem trece peste aceste cuvinte ale Mântuitorului; nu putem închide ochii să nu vedem cu ce fel de legături ne-a legat, ca să putem primi iertarea păcatelor, aceasta făcându-se fie prin taina sfintei spovedanii, fie prin rugăciunile şi faptele bune ale noastre pe care le facem.

Toată strădania demonilor este însă parcă îndreptată împotriva noastră, ca să nu fim nici unul scutiţi de a nu cădea în acest păcat de învrăjbire, de mânie şi ceartă cu cineva. Parcă mai mult ca oricând aceste răutăţi s-au înmulţit. E frecventă duşmănia dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi rudenii, dintre soţi şi, nu mai vorbim, dintre vecini şi străini. Trebuie să ştim că, oricât de mare ar fi paguba materială pe care ne-o fac cei care ne duşmănesc, nu există iertare nici chiar la spovedanie, dacă nu îi iertăm din toată inima.

Pentru aceea, frate şi soră, dacă ai vrajbă cu cineva, întâi să te împaci imediat, că altfel nici o rugăciune sau faptă bună, sau vreun prinos adus la altar nu e primit înaintea lui Dumnezeu; nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi nici rugăciunea Tatăl nostru n-ai s-o poţi spune, căci atunci când zici “şi ne iartă nouă precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, îţi ceri singur osânda de la Dumnezeu, fiindcă ceri să-ţi ierte precum şi tu ierţi, iar dacă tu nu ierţi şi ţii duşmănie, ură, nici Dumnezeu nu te va ierta. Domnul zice să iertăm de 70 de ori câte 7 într-o zi celor ce ne greşesc. Aceasta înseamnă să iertăm la infinit, aşa cum Dumnezeu ne iartă nouă când ne întoarcem cu adevărată căinţă şi hotărâre de a nu mai greşi. Suntem datori şi noi să iertăm la infinit tuturor acelora care ne greşesc şi mai ales atunci când ei vin sinceri şi cu durere în suflet şi ne cer iertare. Dacă ei nu înţeleg că atunci când ne greşesc trebuie să vină cu părere de rău să ne ceară iertare, noi, care suntem creştini şi cunoaştem mai mult, trebuie totuşi să-i iertăm din toată inima, căci ei nu ştiu ce fac; nu numai să-i iertăm, dar noi să le cerem lor iertare, că în felul acesta ei se umilesc şi se îmblânzesc.

Dacă ei nu înţeleg lucrul acesta şi ne iau în râs sau, şi mai rău ne tulbură, deşi ei sunt vinovaţi, datoria noastră de buni creştini cere ca noi să le facem bine şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea lor, că iarăşi zice Domnul: “Să iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi!”. Însuşi Mântuitorul s-a rugat pentru cei ce L-au pironit pe Cruce, zicând: “Părintele Meu, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Dacă vom ţine seama de aceste cuvinte sfinte ale Mântuitorului, vom primi iertare de la Dumnezeu .

Dumnezeu nu ne dă iertarea direct, ci prin Taina Sfintei Spovedanii, pe care trebuie s-o facem sub epitrahil, înaintea unui preot duhovnic. Această Sfântă Taină a fost mai înainte proorocită de Duhul Sfânt prin unii prooroci ai Vechiului Testament . Iată ce spune Dumnezeu prin proorocul Ezechiel: “Spune-le pe viaţa mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce vreţi să muriţi în păcat, voi, casa lui Israel, voi, creştinilor?”

Prin proorocul Osia, zice: Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, căci ai căzut prin nelegiuirea ta, adu cuvinte de căinţă şi întoarce-te la Domnul”. De vom citi psalmii lui David, vom vedea că acolo se vorbeşte de iertare prin pocăinţă şi pocăinţa constă în întoarcerea la Domnul Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale; întoarcerea de la calea rea la cea bună , adică pe calea Bisericii.

Pocăinţa constă în a fugi de calea cea largă a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi necăjită. Pocăinţa constă în părerea de rău şi căinţa pentru păcatele făcute, hotărându-te să nu mai faci. Pocăinţa constă în mărturisirea păcatelor la preot, aşa cum vedem în Sfânta Scriptură, că după ce a înviat din mormânt, Domnul Hristos a venit în mijlocul ucenicilor şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Pilde de iertare a păcatelor prin spovedanie la preot, avem destule în Sfânta Scriptură spre exemplu: întoarcerea fiului risipitor sau neosândirea femeii care a fost prinsă în preacurvie.

Mai pe scurt, Domnul Hristos spune că a venit să caute oaia cea rătăcită, a venit să mântuiască pe cei păcătoşi care se pocăiesc, că nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Tot un fel de spovedanie e şi trimiterea celor 10 leproşi, pe care i-a vindecat, să se arate preoţilor. Sfântul Ioan Botezătorul, înainte de a boteza în apa Iordanului, îi punea pe cei care veneau să-şi mărturisească păcatele, adică îi spovedea.

Mai înainte, în Legea Veche, până la marii prooroci inspiraţi de Dumnezeu ca să vorbească despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, în Legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare împotriva păcătosului. Căci aşa scria în Legea lui Moise: “moarte pentru moarte, şi chiar de la altar să fie scos ucigaşul şi să fie omorât. Viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi aşa mai departe”. Cine muncea sâmbăta, spre exemplu, chiar dacă promitea că nu mai face, nu era iertat. Dacă desfrâna cineva, fără discuţie trebuia omorât. Aşa era de aspră Legea cea veche a lui Moise.

În legea cea nouă a lui Hristos, a Evangheliei, totul e schimbat. Dumnezeu a trimis pe Ioan Botezătorul mai înainte, ca să strige: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor, faceţi roade vrednice de pocăinţă!” Cu toate că idealul credinţei noastre creştine este ca nimeni să nu păcătuiască, omul este însă neputincios şi foarte lesne se lasă amăgit de vrăjmaşii mântuirii sufletului, care sunt: trupul, lumea şi diavolul. De aceea a lăsat Domnul Hristos această poruncă a mărturisirii păcatelor.

Spovedania se face la reprezentanţii lui Hristos, la ucenicii Lui, care sunt preoţii şi arhiereii. Creştinii ortodocşi trebuie să se spovedească la arhiereii şi preoţii duhovnici care au acest dar. Ereticii şi mulţi necredincioşi plini de mândrie se ridică împotriva spovedaniei susţinând mărturisirea directă, lui Dumnezeu, motivând că preotul duhovnic este şi el un om păcătos. La alţii intervine sentimentul ruşinii şi-l evită pe preotul duhovnic, iar unii judecă uşor, susţinând că nu au păcate grele.

Oamenii pătimaşi întotdeauna au iubit întunericul nopţii, ca la adăpostul întunericului să poată săvârşi fărădelegea fără grijă că-i poate vedea cineva. Aceştia sunt la fel ca fiarele sălbatice, care după ce se înnoptează pleacă să prădeze, iar când se luminează de ziuă se retrag în culcuşurile lor. Aşa şi cu oamenii pătimaşi: nu suferă Evanghelia, lumina credinţei, învăţătura sănătoasă, ci stau în întunericul păcatelor. Noi, oamenii, trăind în această viaţă, nu se poate să nu greşim cu ceva; dacă nu înaintea oamenilor, înaintea lui Dumnezeu sigur suntem plini de păcate. Cine zice că nu are păcate face un îndoit păcat, căci îl face pe Dumnezeu mincinos, fiindcă numai El este fără păcat.

A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruinţă a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuţi ale faptelor bune. În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căinţă, cu lacrimi, se şterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ţi se dublează şi celelalte şi te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să amintească omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinţilor părinţi din molitfelnice: “Iată, fiule Hristos este de faţă, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primeşti iertare de la Domnul. Iată, şi sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate câte mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să şti că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, aşadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat”.

Ca dovadă că sunt adevărate aceste cuvinte, ascultaţi ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise şi la alţi duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de ruşine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind şi la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul şi a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un şarpe mare. Ieşea puţin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în faţa ei era o grămadă de şerpi mai mici. Pe când preotul duhovnic îi da dezlegare, a văzut ucenicul cum şarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci şi ceilalţi şerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a văzut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii faţă de Dumnezeu şi-a primit pedeapsa pierzându-se şi vremelnic şi veşnic.

Vrăjmaşul diavol învaţă pe oameni să nu-şi mărturisească păcatele lor înaintea preotului. Aşa i-a învăţat şi pe primii oameni, Adam şi Eva, să păcătuiască, să mănânce din pomul oprit. Căzând în păcat, Adam şi Eva au fost constrânşi a-L minţi pe Dumnezeu. Iată ce zice Sfânta Scriptură: “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai, Adam şi femeia lui s-au ascuns de la faţa Domnului!”. Dovedit că a mâncat din pomul oprit, şi astfel cunoscând că este gol, Adam a dat vina pe femeie, iar femeia pe şarpe. Domnul Dumnezeu a aruncat blestemul asupra şarpelui, iar femeii i-a zis: “Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea naşterii; în dureri vei naşte copii, atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.” Lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat de femeia ta şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine… În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Iată, fraţi creştini, primul blestem aruncat de Dumnezeu asupra lumii. Observăm că Dumnezeu a plecat cu blestemul de la cel care a fost pricina păcatului, de la şarpe. Pe şarpe l-a blestemat întâi, apoi a trecut la femeie, iar apoi la Adam, ca să ne înveţe că mai mare păcat are cel care face pe altul să păcătuiască. Diavolul, după ce-i învaţă pe oameni să păcătuiască, nu-i lasă să se spovedească cum trebuie. La spovedanie fiecare pârăşte pe celălalt: soţia pe bărbat, bărbatul spune că femeia l-a făcut să zică, părinţii pe copii şi aşa mai departe.

Cu acestea nu facem nimic, iar blestemul nu-l curmăm de la noi decât printr-o spovedanie sinceră, cu căinţă, fără ocol. De aceea creştinul este dator să facă trei feluri de mărturisiri ale păcatelor în viaţa lor. Mai întâi trebuie a ne mărturisi vina păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, direct prin rugăciunile ce trebuie să ni le facem zilnic, prin psalmul 50, unde se aminteşte de păcat, psalmii 3 şi 87, precum şi alte rugăciuni. A doua mărturisire trebuie făcută către oamenii din jurul nostru; adică să nu le spunem niciodată că suntem buni sau drepţi, ci mari ticăloşi în faţa lui Dumnezeu, căci de aceea zice apostolul Iacov: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, plângeţi-vă păcatele unii altora!”. A treia mărturisire a păcatelor trebuie făcută către episcopi sau preoţii duhovnici, păstrătorii cheilor împărăţiei cerurilor, reprezentanţii autorizaţi ai lui Hristos pe pământ.

Aceste porunci, ca şi toate celelalte, nu sunt grele de împlinit. Dar, cum am spus, diavolul stă de capul omului, îndemnându-l să nu-şi mărturisească păcatele niciodată, iar dacă o face, să o facă incomplet. Îl îndeamnă pe om să facă păcate multe şi cu neruşinare. Când merge să le spovedească îi dă ruşine să nu le poate spune. De aceea aceşti oameni se aseamănă cu unii care oricât ar sta pe fundul apei nu simt greutatea noianului de apă ce stă deasupra lor; dacă sunt scoşi pe uscat şi le pui 50-60 kg de apă în spate nu pot suferi povara.

Aşa sunt aceştia care sunt cufundaţi în adâncul fărădelegilor. Ei nu simt greutatea păcatelor, dar când se întorc la Domnul Hristos cu inimă smerită şi fac un păcat cât de mic, îi mustră conştiinţa şi nu pot suferi până când nu se spovedesc la preot. Pe mulţi, din cauza ruşinii de a mărturisi păcatele la preot, i-a apucat moartea în păcate grele iar acum se află în temniţele iadului, în focul veşnic, în chinuri. Acolo au văzut ei paguba nemărturisirii păcatelor şi acolo strigă cu ţipete mari, ca bogatul din Evanghelie, dar e prea târziu.

Noi, care vrem să ne mântuim din văpaia focului veşnic, să lăsăm ruşinea la o parte, fraţilor, şi să alergăm după iertarea păcatelor până nu ne mutăm din viaţa aceasta trecătoare, căci nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Domnul. Nu se poate pocăinţă fără mărturisire şi fapte bune şi nici spovedanie fără pocăinţă şi fapte bune; căci toate acestea trei sunt legate între ele.

Sectanţii şi mulţi creştini neştiutori fac puţină pocăinţă, ţinând post, fac rugăciuni, mai fac milostenii, dar nu vor să se spovedească la preot. De aceea pierd şi osteneala postului şi a faptelor bune pe care le-au făcut. Poate omul să-şi dea viaţa averea de pomană, să facă toate faptele bune posibile, dacă nu se spovedeşte la preotul duhovnic, tot în iad se duce, cu toate faptele lui bune. Aşa înţeleg sectanţii, rătăciţi, cei care s-au despărţit de biserică şi de preot, că e suficient să aibă credinţă şi nu le trebuie preot şi nici spovedanie.

Unii creştini se spovedesc mai rar, alţii mai des, dar preoţii nu le dau canon pentru păcatele lor şi nici ei nu fac nici un fel de pocăinţă. Nu postesc, nu se roagă, nu fac milostenii, fiind şi ei tot în pericol sufletesc. De aceea vin peste ei canoane de ispăşire a păcatelor în diferite chipuri, canoane de la Dumnezeu. Aceste canoane constă în mari supărări, în boli, închisori, pagubă, moarte în familie şi fel de fel de suferinţe. Nimeni să nu se înşele că dacă a făcut păcate şi nu le-a spovedit va putea fi iertat, făcând fapte bune sau plătind slujbe pentru ele. Ascultaţi dintr-o carte veche a Bisericii un astfel de caz.

O femeie făcuse un păcat de moarte şi nu îndrăznea de ruşine, să-l mărturisească. Făcea însă fapte bune, mereu, ca: milostenii, postea, se ruga, priveghea, se spovedea de celelalte păcate şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i ierte păcatul cel mare pe care-l făcuse şi-l ţinea ascuns. Iată că a căzut într-o boală grea şi nici atunci nu şi-a mărturisit păcatul cel mare, ci plângând s-a împărtăşit cu dumnezeieştile taine şi aşa a murit.

După multe zile, o fată a ei se ruga cu credinţă în cameră şi deodată a simţit un miros nespus de greu şi nu ştia de unde vine. Privind într-o parte a camerei, vede stând deasupra patului o umbră urâtă şi înfricoşată. Ea a căzut jos şi a început să strige pe Dumnezeu şi Maica Domnului în ajutor. Atunci i-a venit glas de la acea umbră, zicându-i: “Nu te teme, fiica mea, eu sunt nenorocita ta mamă”. Fata îi spune: “Cum este cu putinţă, maica mea, să vii cu acest miros atât de urât, tu care erai atât de bună şi plină de fapte frumoase?!”. Ea a răspuns: “Adu-ţi aminte, fiica mea, că ţi-am spus eu odată că am făcut un păcat mare, de moarte, şi nu l-am spovedit la preot fiindu-mi ruşine; pentru acest păcat mă chinuiesc nespus de mult!”

“Dar celelalte fapte bune – zise fata – nu ţi-au folosit, mamă?” “Nu mi-au folosit cu nimic – răspunse femeia – pentru că eu am ascuns păcatul”. Fata îi zise: “Dar acum pot să te ajut eu cu slujbe, sărindare, liturghii şi milostenii, ca să capeţi iertare mamă?” Aceasta îi răspunse: “Nu mai este pocăinţă în iad, fiica mea; cât am avut vreme nu m-am îndreptat, iar acum nu-mi mai foloseşte la nimic. Îndată ce m-am despărţit de trup m-au răpit viclenii diavoli şi m-au dus la judecata lui Hristos unde mi s-a spus cu glas înfricoşat, de tunet: Du-te de la Mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită. Deodată m-am pomenit în fundul iadului. Aşadar, nu mai este milă pentru mine; ci doar am fost slobozită ca să-ţi spun ţie să propovăduieşti la toţi şi să nu mai păcătuiască şi alţii ca mine. Spune şi fratelui tău să-şi îndrepte viaţa, să se lase de toate împodobirile lumeşti, să nu se mai ducă la distracţii, căci aici în iad sunt multe femei şi mulţi oameni care se chinuiesc pentru multe păcate de acestea”.

Fata a întrebat-o mai departe şi altele, dar ea nu i-a mai spus nimic, spunându-i că nu are voie să-i zică mai multe. S-a stins apoi ca fumul şi a rămas în urma ei un miros atât de greu, încât nimeni nu mai putea intra în camera aceea. A trebuit să-şi facă patul în altă parte, unde a zăcut bolnavă multe zile de frica acestei vedenii. A chemat apoi duhovnicul şi i-a spus toate câte a văzut şi le-au şi scris într-o carte, ca să citească toţi şi nimeni să nu se mai înşele şi din cauza ruşinii să nu se spovedească.

Din Sfânta Scriptură vom aduce câteva mărturii, care ne arată cum trebuie să fie spovedania noastră. Ne vom referi la doi apostoli dintre cei 12: Iuda care l-a vândut pe Domnul pe 30 de arginţi şi Petru care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a primit iertare şi s-a făcut iarăşi prieten al lui Hristos, iar Iuda a rămas neiertat şi s-a spânzurat, lăsându-şi ticălosul trup atârnat de o cracă, iar sufletul în chinuri veşnice căzând în deznădejde. Pentru ce a rămas Iuda neiertat? Ce trebuia să facă? Trebuia oare să-şi spovedească greşeala? Da, dar a mărturisit-o şi pe faţă a spus: “Am greşit vânzând sânge nevinovat!” Pe lângă aceasta, a întors înapoi şi cei 30 de arginţi, pe care i-a aruncat în templu în faţa arhiereului. Atunci ce n-a făcut Iuda ca să fie iertat de Domnul? El n-a făcut pocăinţă, fraţi creştini, pocăinţa adevărată, nu s-a căit înaintea Domnului, n-a plâns cu lacrimi păcatul ci a căzut în deznădejde. El a dat vorbe şi bani, aşa cum majoritatea creştinilor noştri se spovedesc numai cu gura, spunând fel de fel , dar numai adevăratele lor păcate nu le spun înaintea duhovnicului. Pălăvrăgesc fel de fel, mai ales femeile, şi socotesc că dacă plătesc cu bani la spovedanie va veni şi iertarea de la Dumnezeu.

Nimeni să nu se înşele, că fără spovedanie curată şi dreaptă înaintea duhovnicului, nu este mântuire. Străină şi mincinoasă a fost spovedania lui Iuda; adevărata mărturisire a fost a lui Petru, care după ce şi-a cunoscut greşeala, a ieşit din casa lui Caiafa unde se lepădase de trei ori de Hristos şi a plâns cu lacrimi amare.

Deci, frate creştine, când vrei să te mărturiseşti, părăseşte şi tu casa cea blestemată unde pentru dragostea unei femei blestemate te-ai lepădat de Dumnezeu; pleacă definitiv din casa ei, nu numai cu trupul, ci şi cu inima şi cu mintea. Fugi afară, desparte-te de obiceiurile cele rele, de prietenii cei răi, de calea pierzării în care ai petrecut şi te-ai dezmierdat; căci Petru i-a părăsit pe toţi, a rămas singur, s-a cutremurat, a plâns şi, frângându-şi inima, cu căinţă mare s-a rugat la Domnul de iertare. Retrage-te şi tu, frate creştine, un ceas la o parte, înlătură toate grijile lumeşti, adună-ţi gândurile, roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze şi, amintindu-ţi toate păcatele, scrie-le pe hârtie, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Ucenicii lui ţineau totdeauna la ei câte o mică cărticică unde însemnau toate gândurile, nu numai păcatele pe care le spovedeau la duhovnic.

Gândeşte-te cu de-amănuntul ce păcate ai făcut cu mintea, cu cuvântul, cu fapta, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de tine însuţi. De ai vreun vrăjmaş, iartă-l din tot sufletul, de ai în casă vreun lucru străin, întoarce-l înapoi, de te-ai atins de cinstea cuiva, cere iertare, înduioşează-te, umileşte-te, suspină şi plângi cu amar, iar pentru toate păcatele ceartă-te pe tine însuţi, hotărându-te cu multă statornicie să nu le mai faci niciodată. Cu inimă zdrobită şi umilinţă mergi către duhovnic şi mărturiseşte-te. Mergând la duhovnic, să nu duci, ca Iuda, vorbe şi bani, ci, ca Petru, fapte şi lacrimi.

Spovedania să fie întâi fără ruşine şi în al doilea rând fără scuze şi acuzări. Să nu facem ca Adam care zicea că Eva l-a îndemnat, aceasta a aruncat pe şarpe şi aşa cu toţii sau osândit. Cine ascunde păcatele sale, zice duhul prin gura lui Solomon, nu va câştiga nici un bine, ci va fi ca un netrebnic înaintea lui Dumnezeu, căci păcatul ascuns este ca o rană ce putrezeşte şi rămâne fără leac dacă nu o cunoaşte doctorul. Să facem ca David, care nu s-a ruşinat, ci mărturisind Domnului păcatul zicea: “Am arătat fărădelegea mea Domnului şi păcatul meu nu l-am ascuns!” (Psalmul 31).

Este dator omul care se spovedeşte să-şi amintească şi de câte ori a păcătuit, mai ales în ceea ce priveşte păcatele grele. De pildă: “Câţi copii sunt fără cununie religioasă, câte avorturi, când ai păcătuit, în posturi sau sărbători; păcatele sunt unele mai grele şi altele mai uşoare. Cel care păcătuieşte cu femeia nemăritată face desfrânare, iar cel ce păcătuieşte cu femeie măritată, face păcatul preacurviei. Trebuie să spui în ce loc ai făcut păcatul, în ascuns sau la arătare; pentru că toate acestea îngreunează sau micşorează păcatul.

Iată un exemplu de păcat: am furat, părinte. Una este însă a fura un ou şi alta este a fura un bou, cum spune vorba bătrânească. Una este a fura de la bogat şi din cauza lipsei tale şi alta este a fura de la văduvă, de la orfani, lăsându-i cu lacrimile pe obraz. În ce priveşte acest păcat, trebuie precizat un lucru: nu ai iertare de te-ai spovedit la toţi arhiereii până nu dai înapoi în vreun chip oarecare ceea ce ai furat. Chiar dacă nu mai trăiesc persoanele acelea, să le dai la săraci, la văduve, la orfani, la necăjiţi.

Un alt exemplu: părinte, am minţit. Dar şi minciuna îmbracă mai multe aspecte: de pildă când, un beţiv ţi-a cerut bani pentru băutură şi cunoşti acest lucru, mai bine este să spui că nu ai, căci nu faci un păcat. Dar în nici un caz să nu te faci martor mincinos, să nu bagi pe cineva la închisoare, să nu spui minciuni despre o familie, să nu vorbeşti pe cineva de rău şi aşa mai departe, căci acestea sunt păcate care apasă sufletul şi nu vei scăpa de osânda lui Dumnezeu dacă nu le spovedeşti cum trebuie. La ieşirea sufletului va fi vai şi amar, că de aceea trag unii câte o săptămână ca boii la jug şi nu le iese sufletul din cauza acestor păcate grele, minciuni, pârâciuni, răutăţi. Adevărul trebuie să iasă la iveală din toate păcatele, acestea trebuie să le ştie duhovnicul, nu vorbe goale cu care să-l oboseşti în zadar. Persoana care vrea să se spovedească să o facă cu smerenie, să-şi cunoască păcatul, să se aşeze în genunchi înaintea duhovnicului pe care l-a ales şi, cu capul plecat, să facă mărturisire completă. Este bine să căutaţi duhovnici iscusiţi, că şi aceştia sunt ca doctorii, unii mai cunoscători, alţii mai puţin cunoscători, iar alţii fac pe cunoscătorii şi dau un tratament greşit.

Mulţi creştini m-au întrebat dacă e bine sau nu să schimbe duhovnicul. Ascultaţi cu luare aminte, ca să nu vă mai încurcaţi în această problemă. Într-adevăr, nu este bine să se schimbe duhovnicul, ci e bine să ştie un preot duhovnic toate păcatele tale. Dacă schimbi duhovnicul că nu ţi-a împlinit voile tale, adică te-a oprit de la împărtăşit, sau spui unele păcate la unul şi altele la altul, cu gând să te dezlege la împărtăşit, e o mare greşeală.

Se admite schimbarea duhovnicului atunci când nu ai fost mulţumit, că nu ţi-a dat canon, sau nu te-a ascultat cu răbdare ca să-i spui toate păcatele. Tot aşa să fugi de preotul care a fost caterisit sau, şi mai grav, să fugi de preotul care are diferite obiceiuri rele, îndrăznind la glume necuviincioase, dovedind astfel că este un om neserios şi fără frică de Dumnezeu. E bine să te depărtezi şi să atenţionezi şi pe alţii spre a nu cădea în astfel de ispite.

Fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa şi să se apropie cu curaj, cu credinţă tare de scaunul de spovedanie, cu hârtiuţa cu păcatele scrise, începând cu cele mai grele. Mărturisirea să fie făcută cu smerenie, cu lacrimi dacă se poate. Iată care este spovedania cea adevărată.

Întâi, caută să te împaci cu toţi cei pe care i-ai supărat sau ai vreo supărare din partea lor.

Al doilea: cercetează-ţi păcatele prin rugăciune şi pregăteşte-te să le pui pe hârtie.

Al treilea: caută duhovnic care să ştie vindeca rănile păcatelor; duhovnicul trebuie să vindece pe cel bolnav, nu să-l omoare, să rânduiască canon după starea materială a persoanelor, după funcţia pe care o îndeplinesc, după păcatele lor. Celui bogat să-i dea milostenii, celui sărac metanii, celui sănătos şi voinic post, celui slab şi neputincios rugăciuni.

Al patrulea: mărturiseşte după hârtiuţă cu smerenie păcatele sub epitrahil, fără să spui vorbe fără rost.

Al cincilea: mai înainte de a începe să citeşti păcatele, zi aceste cuvinte cu lacrimi:

“Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, înaintea sfinţiei voastre, cinstite părinte, că am păcătuit cu mintea, cu gândul, cu ochii, cu urechile, cu picioarele, cu mâinile şi cu toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti, noaptea şi ziua de faţă şi în ascuns, împotriva cerului şi a pământului, împotriva aproapelui, am făcut cu voie şi fără de voie – şi începi astfel să-ţi citeşti păcatele după hârtie.”

După ce v-aţi spovedit, aveţi grijă să împliniţi canonul şi să-l primiţi cu dragoste şi bucurie, nu cu neplăcere şi silă. Nimeni să nu se întristeze dacă este oprit de la Sfânta Taină pentru o vreme, crezând că nu se mântuieşte. Dacă se află sub canon şi-l apucă astfel moartea, dar n-a mai săvârşit păcate de moarte, mila lui Dumnezeu îl primeşte şi se mântuieşte. Păcatul, odată mărturisit, a fost iertat de Dumnezeu prin gura preotului care zice:

“Să te ierte pe tine, fiule sau fiică duhovnicească, Dumnezeu de toate păcatele şi fărădelegile tale.” Să ţinem seama că această taină este atât de importantă pentru că ţine al doilea loc după botez. Cel care se spovedeşte cum trebuie este ca şi când s-a botezat din nou. Dacă nu te păzeşti de păcatele de moarte, de cele strigătoare la cer, sau împotriva Duhului Sfânt, te asemeni cu un pom care-şi dezbracă haina cea frumoasă şi o aruncă la gunoi. Cei care fac cu ştiinţă păcate mari ca: preacurvia, desfrânarea, avorturile, mergerea la vrăjitoare, cei ce se leapădă de ortodoxie şi se fac sectanţi, se leapădă de Dumnezeu şi alte păcate asemănătoare să se aştepte că le va veni pedeapsă dumnezeiască în vreun chip oarecare încă în lumea aceasta, chiar dacă va fi mai târziu: adică boli grele, suferinţe, pagube, închisoare, moarte.

Aceştia să-i mulţumească lui Dumnezeu că nu i-a lepădat, ci vrea să-i cureţe prin suferinţă ca să fie buni pentru grădinile raiului celui curat. Căci pe cei pe care nu îi ceartă Domnul pe aici, îi păstrează ca pe nişte uscături pentru focul veşnic al iadului. De aceea e bine să frecăm mereu rugina păcatelor de pe cazanul sufletului şi al trupului nostru prin pocăinţă, fraţi creştini. Să frecăm până se ia toată rugina, căci omul, când păcătuieşte, rugineşte, cocleşte şi într-un astfel de vas nu se poate pune ceva curat.

Nu se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Scumpului nostru Isus Hristos nici un om dacă nu a făcut pocăinţă adevărată, adică post, rugăciuni, metanii, osteneli, diferite fapte bune, chiar ajunări – unii care pot. Să fugim ca de foc de toate păcatele mari şi mici de care aţi auzit, cu riscul de a primi moartea ca sfinţii mucenici, căci numai aşa vom dovedi şi noi că-L iubim pe Dumnezeu, păzindu-ne cât mai curaţi şi împlinind sfintele Lui porunci .

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte mărturisirea noastră, deschide mintea şi inima tuturor celor ce au ascultat şi vor asculta aceste cuvinte, ca nici unul să nu fie înşelat de diavol. Dă-ne tărie şi putere şi fă-ne ca să ne mărturisim drept şi cu pocăinţă înaintea feţei tale, ca să fim şi noi părtaşi împărăţiei cerurilor şi să ne mântuim împreună cu toţi creştinii şi sfinţii în vecii vecilor. Amin.

pr. Visarion Iugulescu Ritul bizantin