Predici

Înainte de Înălţare, Isus ne-a lăsat testamentul său plin de iubire.

Evanghelia de azi ne prezintă din nou “testamentul lui Isus” în formă de rugăciune, spre a-l cunoaşte mai bine. Cu “gură de moarte” cere de la Tatăl ceresc să se folosească de atotputernicia lui, ca să i se împlinească testamentul său.

Isus cere să fie preamărit cu slava pe care a avut-o la Tatăl înainte de a fi fost creată lumea şi să i se împlinească ruga pe care o face pentru cei care i-au fost daţi de Tatăl ca să-i conducă la viaţa veşnică, ca să fie una cu Tatăl şi cu Fiul.

Opera mântuirii este de durată; cere timp şi de aceea Isus dă lămuriri asupra obţinerii ei. Viaţa veşnică începe prin cunoaşterea unui singur Dumnezeu prin Cristos. Cristos a făcut tot ce trebuia făcut pe acest pământ ca Dumnezeu să fie cunoscut. Isus însuşi, ca om, a început şi a desăvârşit cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă (cf. Evr 12,1). Cei aleşi de Tatăl, conform planului său veşnic de mântuire a omului, au primit cuvântul şi au cunoscut numele lui Dumnezeu, care este “Emanuel”; ei ştiu că Isus este trimisul lui Dumnezeu. Este necesar ca Isus să se întoarcă la Tatăl, pentru ca ceea ce ucenicii “ştiu” şi “cred” despre Isus ca trimisul Tatălui, să se schimbe în credinţa că el este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt în lume. Deci este necesar ca Înălţarea să realizeze trecerea de la ştiinţa şi credinţa într-un Cristos istoric la întâlnirea personală cu Fiul lui Dumnezeu şi să primească slava pe care Tatăl i-a dat-o: pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este “slava” pe care Fiul o are de la Tatăl înainte de întemeierea lumii, pe care Fiul a dat-o ucenicilor săi ca prim dar al învierii (cf. In 20,22), slavă pe care ucenicii au dat-o Bisericii prin impunerea mâinilor şi pe care Biserica ne-o dă şi nouă ca să credem, să avem viaţă, să-l cunoaştem pe Tatăl şi să formăm o unitate: “Slava, pe care mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca să fie cu noi într-o unire. Eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire” (In 17,22-23).

Darul, pe care Cristos îl cere în rugăciune pentru noi este “gloria” de a se şti crezut, de a fi darul vieţii veşnice, darul care duce la cunoaşterea Tatălui, Duhul Sfânt. Spune sfântul Grigore de Nisa: “Legătura acestei uniri este o glorie autentică. Nimeni nu poate tăgădui că Duhul Sfânt se numeşte “glorie” (Om 15; PG 44, 1115-1118).

Ucenicii au cunoscut această Glorie, creştinii, Biserica întreagă trebuie s-o cunoască până la sfârşitul lumii.

Creştinul este acela care cunoaşte în sens biblic: realizează o intimitate spirituală.

Cunoaşterea din credinţă este superioară celei din ştiinţă, deoarece schimbă viaţa prezentă. Viaţa pământească a lui Isus apare ca un rezultat al cunoaşterii Tatălui prin credinţă. În evanghelia duminicii trecute am consemnat faptul că Isus a pus cunoaşterea Tatălui în păzirea poruncilor. Acum Isus pune cunoaşterea Tatălui în propria viaţă. Îl putem cunoaşte pe Tatăl, dacă cunoaştem viaţa lui Isus de pe acest pământ, adică dacă trăim asemenea lui… Isus se roagă ca ucenicii să continue pe pământ felul său de viaţă, intimitatea cu Tatăl în Duhul Sfânt.

Isus spune că se roagă pentru ucenici şi nu pentru lume. Exclude Isus lumea din rugăciunea sa? N-a venit pe pământ pentru mântuirea lumii?

Cuvântul “lume”, pe care Cristos l-a folosit deseori, nu indică decât indirect pe unii oameni, ci întreg cosmosul, bogăţiile materiale şi plăcerile legate de ele, ca: “Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă dar sufletul şi l-ar pierde? (Mc 8,36). Acela care trece drept “principele acestei lumi” (Mt 9,34) – diavolul – caută să pună în sufletele oamenilor necredinţa în cuvântul divin şi credinţa în bunurile vremelnice, lumeşti. Dar Isus s-a rugat pentru ucenici şi pentru acei care vor crede în cuvântul lor (cf. In 17,20).

Cei care resping adevărul revelat, păcătuind împotriva Duhului Sfânt, păcătuiesc împotriva slavei lui Cristos, a căror păcat nu se iartă nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (cf. Mc 3,29). Aceştia sunt cuprinşi în cuvântul “lume”, fiindcă, în loc să-şi spiritualizeze trupul, ei şi-au materializat sufletul şi s-au autoexclus de la Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru ei este zadarnică. Noi nu ştim cine sunt aceştia şi avem datoria să ne rugăm pentru toţi păcătoşii, dar Cristos îi cunoaşte şi de aceea a spus că “Mai uşor va trece cămila prin urechea acului decât să intre cel bogat în Împărăţia cerurilor” (Mt 19,24).

Sfântul apostol Petru arată necesitatea cunoaşterii lui Cristos istoric pe calea suferinţei, ca apoi să poată fi cunoscut pe calea credinţei şi în cele din urmă pe calea viziunii beatifice din cer.

Suferinţa este aceea care capacitează natura umană ca să primească darul Duhului Sfânt spre a vedea supranaturalul. Dar această suferinţă nu trebuie să fie ca aceea pe care o simt răufăcătorii ca pedeapsă pentru nelegiuirile lor, ci ca pe o adevărată suferinţă creştină, după exemplul lui Cristos, care “în forma (condiţia) lui Dumnezeu fiind… s-a smerit şi a luat forma sclavului” (Fap 2,6-7), a suferit nevinovat pentru cei vinovaţi.

Sfântul Petru pune în evidenţă faptul că cei din lume, care şi-au animalizat trupul şi şi-au materializat sufletul, vor persecuta pe creştini, fiindcă aceştia, prin felul lor de viaţă, spiritualizându-şi trupul, pun în evidenţă o valoare care este o continuă dojană a acelora care degradează adevăratele valori umane: unirea pe baza iubirii. Suferinţa pentru valorile creştine, pentru numele lui Isus, va fi mereu un izvor de fericire, preludiul fericirii veşnice, deoarece Cristos este acela care se roagă pentru ucenici. Cristos înviat îi va face să preguste bucuria slavei sale la Rusalii, trimiţându-l pe Duhul Sfânt în formă solemnă.

Creştinului nu-i este îngăduit să se plângă niciodată de suferinţă. Dacă suferă ca vinovat, să se bucure că poate ispăşi pentru propria mântuire; dacă suferă nevinovat, să se bucure şi mai mult, fiindcă suferinţa sa este “creştină”, adică unită cu suferinţa lui Cristos şi capătă putere de mântuire prin iubirea faţă de fraţii săi.

Apostolii au fost primii care au dus la îndeplinire testamentul Înălţării, testament dat pe muntele Măslinilor, acolo unde Cristos însuşi şi-a început opera mântuirii prin rugăciune, întristare, zbucium şi sudoare de sânge (cf. Lc 22,44).

Când autorul Faptelor apostolilor, sfântul Luca, menţionează că Isus s-a înălţat la cer de pe muntele Măslinilor, nu urmăreşte să ne dea date istorice şi topografice, ci raţiuni teologice spre a-l cunoaşte mai bine pe Isus. Profetul Zaharia (14,4) anunţase cu sute de ani mai înainte că în ultimele zile Mesia va apare pe muntele Măslinilor ca să lupte pentru “slava” Ierusalimului. Autorul pune faptul Înălţării lui Isus de pe muntele Măslinilor ca pe o luptă a lui Isus, acum ca pe un asalt asupra Cerului, ca Ierusalimul să creadă şi să se roage pentru a se înălţa, pentru a se umple de slava Tatălui şi a Fiului, de Duhul Sfânt. Faptul că ucenicii intră în Ierusalim, se adună în camera de sus, se roagă stăruitor, în armonie şi acelaşi lucru îl fac şi femeile evlavioase în frunte cu Maria, mama lui Isus, ne arată că lupta lui Isus n-a fost zadarnică, că testamentul Înălţării a fost înţeles. Dar ultimele zile ale lui Isus, conform profeţiei lui Zaharia, când Isus va apare pe muntele Măslinilor ca să lupte pentru slava Ierusalimului au referire şi la apariţia lui din “parusie”, când, înconjurat de mărire şi slavă, de îngerii cerului, va apare ca să conducă Biserica, trupul său mistic de pe pământ, să cucerească Ierusalimul ceresc (cf. Mt 25,31 ş.u.).

Testamentul Calvarului, prin care Cristos de pe cruce ne-a încredinţat-o pe mama sa ca mamă a noastră (cf. In 19,26), nu se poate disocia de testamentul Înălţării, nu se poate ca mama lui Isus să nu fie în centrul rugăciunilor fraţilor lui Isus, a fiilor ei. Această prezenţă a Mariei în centrul celor care se roagă are menirea să dea nu numai “stăruinţă şi concordanţă” în rugăciune, dar mai ales capacitatea de a suferi, de a accepta ca sabia care i-a străpuns inima şi i-a revelat măreţia lui Isus, să străpungă şi inima Bisericii şi să-i reveleze măreţia întâlnirii personale cu Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a se dispune pentru primirea slavei depline, Duhului Sfânt, spre a cunoaşte tot adevărul în legătură întoarcerea glorioasă a lui Cristos (cf. Mt 25,31); în legătură cu nimicirea definitivă a morţii şi suferinţei; în legătură cu stăpânirea absolută a lui Cristos asupra întregului Univers (cf. 1Cor 15,26-27); în legătură cu slava la care omul însuşi este chemat şi care se va desăvârşi numai prin cunoaşterea lui Cristos glorificat.

În fond, testamentul Înălţării are în vedere glorificarea omului prin Slava pe care Cristos a adus-o Tatălui, făcându-l cunoscut aşa cum este în el însuşi: “Dumnezeu din Dumnezeu; Lumină din Lumină” (Crezul), fiindcă, aşa cum spune sfântul Irineu: “Slava lui Dumnezeu este omul cel viu”, omul purtător de viaţă veşnică, omul menit să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească (preamărească) în veci pe Creatorul său.

Preludiul preamăririi veşnice începe pe acest pământ, când credincioşii se adună în numele lui Isus pentru celebrarea misterului Euharistic şi încep această celebrare cu imnul îngeresc: “Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” (Lc 2,14) “Cine se roagă, se mântuieşte”, adică numai cine se roagă dobândeşte capacitatea de a suferi ca un bun creştin pentru mântuirea lumii, pentru a aduce pace pe pământ oamenilor care sunt dispuşi să primească mesajul lui Cristos, să accepte credinţa să intre în comuniune cu el, să primească “vinculum caritas” – Euharistia – care ne face nu numai creştini, ba chiar “Cristos”, după afirmaţia sfântului Augustin. Devenim “Cristos” în rugăciune: “Eu mă rog pentru ei”, ca să devenim “Cristos pe cruce” şi apoi “Cristos glorios” în slava Tatălui. Nu-i rugăciune adevărată aceea care nu se face cu stăruinţă, adică cu efortul de a cuceri cerul, care să dispună sufletul pentru asaltul final.

pr. Anton Dancă Ritul latin