Predici

Isus înviat apare pentru ultima dată ucenicilor şi îi trimite în lumea întreagă cu o misiune bine definită: să înveţe toate neamurile, să le boteze, să păstreze şi să transmită Revelaţia.

Isus s-a înălţat la cer. Acesta este un adevăr de credinţă. Credinţa este dată de Dumnezeu pentru zidirea Bisericii. Sfântul apostol Paul spune clar: “Cel ce s-a coborât este acelaşi care s-a înălţat mai presus de ceruri ca să umple întreg universul”. Cu ce să-l umple? “Tot el i-a pus pe unii să fie apostoli, pe alţii să fie profeţi, pe unii i-a pus să fie evanghelişti, pe alţii să fie păstori şi învăţători, spre a forma sfinţii, să-şi îndeplinească misiunea lor, ca să fie zidit trupul lui Cristos, încât să ajungă toţi la unirea în credinţă şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu” (Ef 4,10-13).

Interpretând în sens teologic înălţarea lui Isus, îngerii recomandă celor prezenţi, şi prin ei şi nouă, de a nu sta privind spre cer, ci de a pregăti activ întoarcerea lui glorioasă prin unirea în credinţă şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta va fi misiunea Bisericii până la sfârşitul veacurilor: trăirea în tensiune din cauza credinţei între “acum şi atunci”, între “vizibil şi invizibil”, între “aici şi acolo”. Prin înălţarea lui Isus la cer credinţa Bisericii capătă o dimensiune escatologică.

În ce constă şi cum se poate realiza această dimensiune escatologică?

În Micul Dicţionar Enciclopedic al limbii române avem trei cuvinte asemănătoare, care ne pot ajuta să ne formulăm o înţelegere a cuvântului “escathon”, ele sunt: escadră, adică o mare unitate a forţelor maritime militare; escadrila este o subunitate a forţelor aeriene militare şi escadronul este o subunitate de cavalerie militară. Cuvântul escathon îl găsim în Dicţionarul teologic şi are înţelesul de o mare adunare de forţe şi valori spirituale. Dacă forţele militare maritime, aeriene şi de cavalerie au un scop bine determinat pentru această lume, forţele spirituale au un scop supranatural: cucerirea Impărăţiei lui Dumnezeu. Văzându-l pe Isus înzestrat cu forţa spirituală a învierii, ucenicii îl întreabă: “Doamne, oare acum vei întemeia împărăţia lui Israel?”

Cristos întemeiază o împărăţie nouă: Biserica, a cărui cap este el şi această împărăţie este chemată să-şi adune toate forţele şi valorile spirituale izvorâte din credinţă, speranţă şi iubire spre a realiza o întâlnire cu “Cristos glorificat”, care şade de-a dreapta Tatălui, dar care la sfârşitul veacurilor va veni pe norii cerului înconjurat de mărire şi de valorile cereşti – îngeri şi sfinţi – şi va conduce Biserica – trupul său mistic de pe pământ – la victoria finală: cucerirea împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea a ţinut Isus să spună ucenicilor că i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ.

Puterea lui Isus de pe pământ este aceea pe care o are Biserica – trupul mistic – “Cristos care vine”, nu din cer, ci vine cu Biserica, cu care se întâlneşte prin credinţă, pe care o întăreşte prin Duhul Sfânt, pe care o adună prin Magisteriul şi o păstrează în unitate prin sacramente şi mai ales prin Euharistie.

Puterea lui Isus în cer este aceea de mijlocitor la Tatăl, de pregătitor al locului nostru, de trimiţător continuu a Duhului Sfânt în inimile acelora care au primit botezul spre a trece de la starea botezială la cea profetică, adică de a-i primi şi înţelege cuvântul, de a-l mărturisi în faţa lumii şi de a plasa “semnele timpului” în mod corect în istoria mântuirii, fiindcă însuşi “Dumnezeu l-a aşezat pe Cristos la dreapta sa în Ceruri”.

Biserica primară căuta să-şi adune forţele spirituale şi să le valorifice cât mai bine deoarece simţea “parusia” – întâlnirea cu Cristos glorificat – foarte aproape. Simţea o pierdere de forţe când unii creştini mureau înainte de venirea Domnului. Îngrijorarea şi teama o făceau să se întrebe: Ce se va întâmpla cu aceştia, pe care Cristos venind, nu-i va găsi în viaţă? Sfântul Paul se simte obligat să-i asigure pe credincioşii din Tesalonic de faptul că cei morţi nu sunt dezavantajaţi în comparaţie cu “noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului” (1Tes 4,15).

Biserica primară îşi avea privirea îndreptată necontenit spre viitor, şi din îndemnul îngerilor de a nu sta cu mâinile în sân privind spre cer, să înţeleagă mai bine ce înseamnă îndemnul lui Isus: “Vegheaţi, căci nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru!”, “Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul!” (Mt 24,42; 25,13). Biserica primară a înţeles că acest “Vegheaţi!” constituie un îndemn de a realiza o adunare a forţelor spirituale, un escaton condus de “Christus venturus” – Cristos care vine şi va veni mereu cu Biserica sa, asigurând mereu de victorie pe cei ce cred şi luptă pentru cucerirea Impărăţiei prin îndemnul: “Îndrăzniţi! Eu am învins lumea!” (In 16,33) “Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii”. Mobilul credinţei şi speranţei este învierea lui Cristos. Învierea pune escatonul în mişcare pentru asaltul cerului, căruia nimic şi nimeni nu-i va putea sta în cale, de aceea “Voi îmi veţi fi martori începând de la Ierusalim şi până la marginile pământului” şi “până la sfârşitul lumii”, fiindcă “Eu sunt cu voi”. Emanuel – Dumnezeu cu noi – îşi confirmă prezenţa aşa cum a fost prorocit de Isaia dintru început (Is 1,23). Misiunea Bisericii, fiind escatologică, stă în adunarea forţelor tot mai mult, pe zi ce trece, fiindcă în ceea ce “priveşte ziua sau ceasul, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl singur” (Mc 13,32).

Biserica primară a înţeles că “mântuirea noastră este în speranţă” (Rom 8,24) şi cu cât sunt mai mulţi acei care îşi unesc forţele, cei botezaţi, cu atât speranţa mânturirii devine mai sigură: cucerirea împărăţiei. Cei care prin botez devin “fii ai lui Dumnezeu” este necesar să fie cât mai mulţi, deoarece atunci “când Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28), când se va arăta ceea ce vom fi (cf. 1In 3,2 ş.u.), atunci vom apărea în slavă cu Cristos glorios. Acum putem doar pregusta bucuria victoriei în mângâierile care ne vin din partea Duhului Sfânt care revarsă iubirea în inimile noastre, spre a ne putea adresa lui Dumnezeu cu numele de “Tată” (Gal 4,6).

Orientarea forţelor spirituale spre veşnicie, spre viaţa de dincolo, nu va fi niciodată tradusă în dispreţul lumii sau în lipsa de angajare socială. Biserica, din contra, credinţă, speranţă şi iubire, nu numai că va promova întotdeauna adevăratele valori umane şi sociale, dar le va valorifica evanghelic, adică le va înălţa la o nouă ordine de a fi. Valorile veşnice nu se clădesc pe cenuşa valorilor vremelnice, ci pe asumarea şi înălţarea lor spre Creator. În Cristos, întregul univers cu tot ce conţine, nefiind altceva decât o materializare a cuvântului divin “Fiat!” – Să fie! – este recapitulat şi condus la Dumnezeu Tatăl prin înălţarea lui Cristos la cer, care astfel devine “Domnul” – “Regele regilor şi Stăpânul slavei”.

Aşadar, chiar dacă avem de luptat în acest “escathon”, nu trebuie să fim trişti privind spre cer, nu trebuie să uităm că suferinţele de acum nu se pot compara cu slava viitoare care se va arăta în noi (cf. Rom 8,18), ci să ne bucurăm cu întreaga Biserică, fiindcă însăşi bucuria noastră este o mărturie dată despre Cristos înviat, pe care o unim cu mărturia dată de apostoli începând din Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului.

În faţa lui Isus vizibil pentru ultima dată înainte de înălţare, ucenicii au îngenuncheat şi l-au adorat, cu toate că unii se mai îndoiau.

Să nu ne mirăm dacă în faţa lui Isus din Euharistie ne vine şi nouă ispita îndoielii… O alungăm îngenunchind, adorându-l şi rugându-ne: “Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră!” Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin