Predici

Un misionar a fost torturat pentru că l-a predicat pe Cristos în Burma păgână. Unghiile i-au fost smulse şi el a fost spânzurat de degete, astfel încât mâinile i-au rămas strâmbe şi pline de cicatrice. Mai târziu când a cerut permisiunea să predice într-un anumit oraş, prinţul păgân al acelui oraş a refuzat spunând: “I-aş lăsa să vorbească pe zece oameni obişnuiţi, dar nu pe tine cu aceste mâini cicatrizate. Oamenii nu vor asculta ceea ce spui, căci nu vor putea să nu se uite la mâinile tale.” Concluzia ar fi că mâinile cicatrizate ale misionarului ar vorbi mai convingător despre iubirea lui pentru Cristos decât orice cuvinte pe care le-ar putea spune.

Lecţia evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre cicatricele lui Isus. Când ceilalţi discipoli i-au spus lui Toma că l-au văzut pe Domnul, Toma le-a răspuns: “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Opt zile mai târziu, când discipolii erau în încăpere şi Toma era şi el cu ei, uşile fiind încuiate, Domnul nostru a stat în mijlocul lor şi a spus: “Pace vouă”. Apoi i-a spus lui Toma: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios”. Toma i-a răspuns: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Toma a crezut când a văzut cicatricele lui Isus. Pentru el cicatricele erau cea mai mare dovadă a faptului că acesta era cu adevărat Isus, Isus care a suferit şi a murit, Isus care a înviat din mormânt. Prin lecţia evanghelică de astăzi, Cristos cel Înviat ne apare şi nouă. Ne arată urmele rănilor din palmele Sale şi din coasta Sa! Ce ne învaţă cicatricele lui Cristos? Ce ne spun despre El?

Cicatricele vorbesc.

În primul rând, cicatricele lui Cristos vorbesc cel mai elocvent despre iubirea Lui pentru noi. Sf. Paul scrie: “Căci Cristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5,6-8).

O fetiţă stătea pe genunchii mamei ei, şi privind la faţa acesteia a spus: “Mămico, ai cel mai frumos păr şi cei mai dulci ochi din câţi am văzut eu vreodată. Şi mămico, faţa ta e cea mai blândă din toată lumea. Dar, mămico, de ce sunt braţele tale atât de urâte?” Mama i-a explicat fiicei ei că atunci când ea era bebeluş, casa a luat foc. A alergat în casă şi a scos-o pe micuţă din leagănul ei, salvând-o. În timp ce făcea aceasta, braţele şi mâinile ei s-au ars rău de tot. Când fetiţa a auzit toate acestea, lacrimile au început să îi curgă pe faţă. Uitându-se încă o dată la faţa mamei sale a spus: “Mămico, ai cel mai frumos păr pe care l-am văzut vreodată, şi faţa ta e cea mai dulce, iar ochii tăi sunt minunaţi. Dar, mămico, mâinile şi braţele tale sunt cele mai frumoase. Te-am iubit mereu, dar acum te iubesc mai mult ca niciodată”.

Urmele rănilor lui Isus vorbesc elocvent despre iubirea Sa pentru noi. O astfel de elocvenţă ar trebui să trezească în orice creştin adevărat răspunsul pe care l-a trezit în Toma şi în fetiţă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu, te-am iubit înainte, dar acum te iubesc mai mult ca niciodată”.

În al doilea rând, urmele rănilor lui Isus ne învaţă că viaţa este o luptă. Crede cineva că un bun creştin nu suferă niciodată? “Dumnezeu a avut un Fiu fără de păcat”, a spus Sf. Augustin. “Nu a avut nici unul fără suferinţă”. El nu ne-a promis niciodată imunitate faţă de suferinţă – propriul Lui Fiu a suferit – ci ne-a promis victoria în suferinţa noastră. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, a spus El. Cel mai rău lucru pe care diavolul îl poate face este să îl omoare pe Dumnezeu. Fiind învins în aceasta, în momentul lui de maximă putere, când poartă cea mai tare armură a lui, răul nu mai poate fi din nou victorios.

În al treilea rând, cicatricele lui Isus vorbesc elocvent despre iubirea Sa, dar ele le vorbesc de asemenea cicatricelor noastre. Cea mai grea parte a suferinţei pentru creştini este ceasul întunecat în care sunt ispitiţi să creadă că Dumnezeu nu este cu ei în suferinţa lor; când ei îşi închipuie că Isus domneşte în vreun paradis îndepărtat, netulburat de nenorocirea lor. Acest lucru pur şi simplu nu este adevărat! Primul lucru pe care îl face Isus atunci când vine la cei care suferă este să le arate mâinile lui cu cicatrice. Ce parolă! Atunci când îşi verşi cele mai pătimaşe proteste în faţa lui Isus, întrebându-l de ce a trebuit să ţi se întâmple aceasta tocmai ţie, priveşte! El îţi arată mâinile Lui.

În fine cicatricele de pe trupul lui Isus au fost cauzate de păcatul omului. Dacă ar trebui să alegem un simbol pentru păcat, poate cel mai bun ar fi un piron. Fiecare păcat este un piron care continuă să fie împlântat în trupul lui Isus. Cea mai bună definiţie a păcatului este aceea că nu e doar încălcarea poruncilor, ci chiar mai mult rănirea inimii lui Dumnezeu.

Un soldat se afla împreună cu forţele de ocupaţie în Germania, departe de soţie, de casă şi de cei dragi. Într-o seară, străbătea o stradă unde una dintre puţinele clădiri rămase era o casă rău famată, cu uşa de la intrare decorată cu fotografii sugestive. Se simţea puternic ispitit. Şi-a băgat mâna în buzunar după portofel. Când l-a deschis privirea i-a căzut pe o imagine cu Cristos răstignit, pe care o purta la el. A văzut rănile de la mâinile Domnului. S-a gândit la piroanele pe care păcatul lui le-ar împlânta în aceste mâini. Apoi, fără ezitare, s-a îndepărtat de ispită spunându-şi în sine: “Nu pot păcătui împotriva Lui. Am uitat de rănile Lui”.

Urme pe cer şi urme de piroane.

Un francez străbătea deşertul cu un arab ca şi călăuză. Zi după zi, arabul îngenunchea pe nisipul arzător şi îl chema pe Dumnezeul său în rugăciune. Într-o seară, când arabul a îngenuncheat să se roage, francezul necredincios l-a întrebat: “De unde ştii că există un Dumnezeu?” Călăuza s-a uitat un moment la el şi apoi a răspuns: “De unde ştiu că există un Dumnezeu? Îţi voi răspunde la această întrebare, dacă îmi dai voie să îţi pun mai întâi eu una. De unde am ştiut în dimineaţa aceasta că o cămilă şi nu un om a trecut pe lângă cortul nostru în timp ce dormeam noaptea trecută?” Francezul a râs şi a spus: “Cum adică, am ştiut datorită urmei de copită de pe nisip. Acea urmă nu era de la piciorul unui om.” Arabul a privit atunci spre apus unde soarele apunând arunca raze roşii şi aurii şi violete pe bolta cerului, şi arătând spre soare spuse: “Nici aceasta nu este urma lăsată de un om”.

Lumea din jurul nostru este plină de urmele lui Dumnezeu! Fiecare apus de soare, fiecare răsărit, fiecare copac, fiecare floare, fiecare lac, fiecare fir de iarbă, fiecare stea care străluceşte pe bolta plină de diamante care învăluie această minunată lume a noastră – este o urmă lăsată de Creatorul nostru. Biblia ne spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 19,1). Cel care poate vedea soarele roşiatic scufundându-se în marea lui violacee, stropind cerul cu raze aurii şi roşu aprins – şi nu vede încă urmele Creatorului său – este ca o pereche de ochelari fără o pereche de ochi în spatele lor.

Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat să urmăm calea spre El luându-ne după urme. S-a revelat pe Sine nouă prin paginile Cuvântului Său. Cartea naturii ne poate spune că există un Dumnezeu, dar numai Cartea lui Dumnezeu ne poate spune cum este El – şi ce a făcut El pentru noi prin Isus Cristos, Fiul Său. Urmele apusului şi răsăritului de soare ne pot spune că Dumnezeu există. Însă numai urmele piroanelor pe mâinile Mântuitorului nostru ne pot spune că Dumnezeu este IUBIRE.

Isus le-a apărut discipolilor Săi, şi lui Toma, arătându-le cicatricele din palmele şi din coasta Sa – cicatrice care sunt o dovadă a iubirii Sale; cicatrice care câştigă pentru noi victoria finală asupra morţii; cicatrice care rostesc un milostiv cuvânt de înţelegere către rănile noastre; cicatrice pe care dacă le redeschidem prin păcatul nostru, putem spera să se închidă din nou prin sincera şi onesta noastră părere de rău.

Prea mult timp am fost duri cu Toma. El este acum purtătorul nostru de cuvânt. Înconjuraţi şi noi de cicatrice, spunem: “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Văzând urmele rănilor, nu putem decât să spunem împreună cu Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

pr. Anthony M. Coniaris Ritul bizantin