Predici

“Şi Domnul Isus lucra în ei” (Mc 16,20)

După ce în duminica trecută am aflat de la Cristos înviat locul unde îl putem întâlni personal: în om, în Scriptură şi în Euharistie, acum tot el este acela care ne arată ce face în fiecare loc.

Evanghelia zilei pune în evidenţă acţiunea lui Isus ca păstor, cu nota specifică de păzitor al turmei, prin imaginea porţii: “Eu sunt poarta oilor”, în contrast cu cei “hoţi şi tâlhari”, care se dau drept păstori ai poporului lui Dumnezeu şi nu sunt. Isus face aluzie la farisei şi toţi cei molipsiţi de fariseism.

Imaginea porţii din Scriptură nu se reduce la acel obiect din lemn sau metal instalat în împrejmuirea care cuprinde case, curţi, grădini, stâne etc, care se închide sau se deschide, ci “poartă” înseamnă putere, forţă. Astfel, Isus, vorbind despre Biserica sa, spune că: “Porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18), adică puterea Răului nu o va nimici. Deci “eu sunt poarta oilor” înseamnă că: “Eu însumi sunt tăria Bisericii prin atotputernicia dumnezeirii cu care am înviat din morţi”. Biserica – oile – “trupul mistic al lui Cristos”, este purtătoarea vieţii divine, Revelaţiei, a descoperirilor dumnezeieşti. Cristos, ca “poartă”, îşi are tăria din cunoaşterea intimă, organică şi totală a Tatălui (cf. In 17,25). Deci tăria porţii este atotputernicia divină. În virtutea atotputerniciei sale Isus şi-a putut da şi relua viaţa în calitate de Fiu al omului (cf. In 10,17), ca să ne împărtăşească nouă “cunoaşterea Tatălui” (cf. In 17,3), a Iubirii care ne iartă păcatele, ne înlătură slăbiciunea firii spre a ne face “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4), părtaşi ai “porţii”, având tăria de “a intra şi de a ieşi” prin Cristos, adică de a intra spre a avea împărtăşire cu Dumnezeu şi de a ieşi spre a avea împărtăşire cu oamenii.

Isus îşi pune în evidenţă calitatea sa de “poartă” în faţa Tatălui ceresc, adică îşi exercită funcţia de “Domn şi Cristos” – conducător şi susţinător, mijlocitor atotputernic la Tatăl (cf. 1In 2,1).

Acţiunea sa de mijlocire în faţa Tatălui este tainică, dar în fapt, în această lume se arată ochilor credinţei noastre în acţiunea acelora pe care i-a rânduit ca “păstori” – porţi – cât mai multe porţi, prin care oile să se poată întoarce la “Păstorul” suprem, la “poarta”, singura poartă, care duce la Tatăl.

Acţiunea atotputernică a lui Cristos ca “poartă a oilor” de a împărtăşi puterea sa păstorilor aleşi, apostolilor şi urmaşilor lor, este o acţiune caritativă: a avut milă faţă de noi, ne-a iubit cu o iubire infinită, dumnezeiască (1In 4,9-10).

Păstorii, prin urmare, îşi au puterea de la Cristos, de la “trupul său mistic”. Cu cât sunt mai uniţi cu Biserica, “trupul mistic”, cu atât sunt mai puternici, cu atât slujesc mai bine “turma”, cu atât mai mult se identifică cu “Poarta oilor” şi asigură plenar unitatea turmei; îşi găsesc disponibilitatea chiar în a-şi da viaţa, spre a o afla iarăşi în trupul lui Isus glorificat ca “Domn şi Cristos”: “De pe aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (In 13,35). Deci, “poarta” păstorului rânduit de Domnul Cristos trebuie să fie iubirea, ea este atotputernicia lui Dumnezeu şi din ea se împărtăşesc păstorii, în frunte cu Petru, care de trei ori a mărturisit: “Doamne, tu ştii că te iubesc” şi a primit puterea să-i întărească în credinţă pe fraţii săi (cf. In 21,15).

Când păstorii pun în evidenţă iubirea, tăria “porţii”, dau credincioşilor siguranţa mântuirii lor: siguranţa învierii şi vieţii veşnice, determinându-i la “convertire” continuă faţă de Păstorul suprem, la o credinţă profundă care se desăvârşeşte prin caritate şi asigură armonia turmei, adică oferă lumii preludiul “împărăţiei lui Dumnezeu” pentru care Cristos s-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17,11), ca unul fiecare să aibă în sine acea “poartă”, adică puterea de a ieşi din sine însuşi, din egoismul propriu, spre a fi Cristos, să aibă puterea de a învinge teama şi suferinţa, ba chiar şi moartea, sau, cum spune K. Rahner: “Este mai de folos să ne învingem pe noi înşine, murind ca boabele de grâu pe glia Bisericii, decât să murim ca răzvrătiţi (revoluţionari) în faţa porţilor ei” (Messale dell’Assemblea Cristiana, Festivo, p. 358).

Când Isus numeşte pe cei care au trecut înaintea lui ca păstori, dar nu sunt decât “hoţi şi tâlhari”, îi are în vedere pe farisei, fiindcă ei nu cred în el şi se opun Duhului Sfânt, sunt lipsiţi de puterea “Porţii”. Ei îşi urmăresc interesele personale, materiale, temporare etc, pe care le bazează pe o interpretare greşită a Legii, ca şi cum ei ar fi superiori Legii şi stăpâni ai poporului şi nu simpli slujitori. Adevăratul păstor este slujitor al poporului lui Dumnezeu. Poporul simte cine îl conduce în numele lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt este acela care dă Bisericii “sensus fidei” – simţul credinţei – fiindcă numai ei îi este adresată întreaga Revelaţie. Fariseii şi-au pierdut orice autoritate, orice putere de conducere, când pretind superioritate asupra poporului lui Dumnezeu. De aceea acum “mor ca nişte răzvrătiţi la porţile Biserici”. “Cine este mincinosul, se întreabă sfântul apostol Ioan, dacă nu acela care tăgăduieşte că isus este Cristos? Anticristul este acela care îl tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl” (1In 2,22-23). Fariseii, cărturarii şi arhiereii, împotrivindu-se Duhului Sfânt (cf. Fap 7,51), încearcă să conducă prin minciună şi devin anticrişti.

Aceeaşi întrebare se pune ca şi în duminica trecută: “Fraţilor, ce trebuie să facem?”

Răspunsul: “Salvaţi-vă de răutatea acestui neam pervers!”, adică de toţi acei care încearcă să vă conducă prin minciună, tăgăduindu-l pe Tatăl şi pe Fiul, tăgăduind unitatea turmei şi a unităţii “Porţii” oilor, refuză dialogul unirii şi seamănă neghina discordiei…

Cum?

Azi ni se oferă un răspuns: Rămâneţi în armonie cu “Poarta” prin intermediul acelora pe care Cristos i-a făcut părtaşi ai puterii sale sacramentale de a vesti cuvântul vieţii, de a realiza “Memorialul morţii şi învierii”, de a administra sfintele Taine in persona Christi – în Persoana lui Cristos – de a-i conduce pe oameni la turma lui Cristos trecându-i prin “poarta oilor”. Cine ascultă de “păstorii rânduiţi” de “poarta oilor” capătă puterea de a se converti. La o singură predică a lui Petru s-au convertit peste trei mii de persoane. Şi azi “Pământul este plin de bunătatea Domnului” (Antifona de la intrare)

Ascultarea credinţei este o cruce. Cristos s-a făcut ascultător faţă de Tatăl şi a suferit, cu toate că ştia că Tatăl îl iubeşte şi-i vrea binele, a acceptat crucea. Conştiinţa lui Cristos trebuie să devină conştiinţa noastră. Numai aşa vom trece la vederea Tatălui prin “poarta” care este Cristos.

Să ne rugăm ca pământul să nu fie niciodată lipsit de “bunătatea Domnului”, adică de păstorii cei buni prin care cel înviat ne arată poarta care duce la Tatăl.

pr. Anton Dancă Ritul latin