Predici

Povestirea evanghelică de azi, pe care am ascultat-o, pe cât este de simplă, de familiară şi naturală, pe atât este de profundă în conţinutul ei de credinţă.

În drum spre Emaus, doi ucenici se întâlnesc cu un străin în seara zilei de Paşti, fără să ştie de fapt că acesta este cel înviat. Străinul nu se recomandă ca fiind “un erou” întors de pe câmpul de luptă, ci merge la pas cu ei şi le ascultă necazul. Ei se încrezuseră în Isus ca într-un mare profet şi sperau că el le va fi un conducător glorios în lupta de eliberare a Israelului de sub dominaţia romană. Învierea, despre care el le amintise uneori, nu o concepeau altfel decât ca pe o victorie militară a naţiunii, victoria celor drepţi asupra celor nedrepţi, victoria unei noi ordini sociale în care să domnească dreptatea şi libertatea…

Astfel de dorinţe au fost, sunt şi vor fi cât va fi lumea.

Cei doi ucenici îşi descoperă nedumerirea că trupul lui Isus nu mai este în mormânt. Acest lucru, după ce l-au aflat de la nişte femei, care nu pot fi crezute, l-au confirmat câţiva ucenici, vrednici de crezare: au găsit mormântul gol. Dar mormântul gol poate fi dovadă a învierii? Nu, ci doar un semn că trupul lui Isus trebuie căutat în altă parte.

Străinul intervine şi, încetul cu încetul, îi dirijează pe cei doi spre locurile unde l-ar putea afla. Mai întâi în orice om, oricât ar fi el de străin, fiindcă poartă chipul Fiului Omului şi asemănarea cu Dumnezeu creatorul; apoi pe paginile Scripturii şi, în fine, la “frângerea Pâinii”, adică în Euharistie. Ca şi cum l-ar fi aflat pe cel pe care îl căutau, cei doi îl silesc pe Străin să accepte găzduirea. Străinul ni-l revelează pe cel înviat când îi oferim adăpost, îmbrăcăminte şi hrană: “Mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Scriptura Sfântă ni-l descoperă pe cel înviat, când lăsăm cuvântul ei să ne pătrundă în suflet, să ne convertească şi să ne înflăcăreze inima. Euharistia ni-l descoperă pe cel înviat când ne întoarce spre cei pe care i-am părăsit de frică sau din cauza altor interese pământeşti. Cei doi s-au întors în aceeaşi noapte, după ce au participat la “frângerea pâinii”, la ai lor, care sufereau din cauza pierderii lui Isus. Comuniunea frăţească, pe care o restabileşte Euharistia, are menirea să ne mărească bucuria întâlnirii cu cel înviat. Cei doi, întorşi la Ierusalim, îşi reîmprospătează bucuria aflând că: “Isus a înviat şi s-a arătat lui Simon”. “A se arăta lui” înseamnă a intra total în el şi a-i schimba radical viaţa. Sfântul apostol Paul mărturiseşte că în cele din urmă Isus i s-a arătat şi lui (cf. 1Cor 15,8) pe drumul Damascului şi a intrat în el în aşa fel că i-a schimbat radical viaţa, încât a spus: “Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). În Simon Petru îl vor găsi oricând pe Isus înviat.

Primii creştini se adunau în diferite case sau locuri, unde îşi povesteau unii altora cele spuse sau cele săvârşite de Isus, atât cele anterioare cât şi cele posterioare învierii lui. Îl aflau pe cel înviat unii în alţii.

Un gest liturgic al lui Isus, săvârşit la Emaus în faţa celor doi, le-a reamintit de porunca lui de la cina de taină: “Faceţi aceasta în amintirea mea!” (Lc 22,19). Şi au făcut-o, fiindcă ritualul de la Emaus se uneşte cu ritul cinei de taină într-o unitate indisolubilă în Cristos, realizând memorialul morţii şi învierii sale. Arcul de timp dintre cină şi Emaus este anulat de “eu sunt” şi ne dovedeşte din plin că arcul de timp dintre Cină şi ceea ce noi facem azi “în amintirea” lui la sfânta Liturghie este anulat de acelaşi “eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Astfel înţelegem că Euharistia este comuniune nu numai cu Isus în “prezentul istoric” pecetluit pe veşnicul “eu sunt”, dar şi cu oamenii. Comuniunea cu Isus, dar fără semenii noştri, nu ne poate umple de fericire, după cum nici comuniunea cu oamenii fără Cristos nu ne poate ferici. Euharistia totală, izvor de fericire, constă în comuniunea cu Isus şi cu oamenii. Arcul de timp, care desparte om de om, este anulat de Isus Euharistic; arcul de spaţiu, care ne desparte de semeni, este anulat de omul euharistizat.

În cea de-a doua lectură, sfântul Petru, după ce a afirmat că desăvârşirea creştină constă în a se conforma cu sfinţenia lui Dumnezeu, aminteşte credincioşilor de o trăsătură fundamentală pe care trebuie s-o poarte această desăvârşire: teama filială faţă de Dumnezeu. Teama izvorăşte din misterul incredibilei dreptăţi divine, anume: deşi omul a fost învins de diavol prin înşelăciune, deci nu printr-o luptă cinstită şi dreaptă, totuşi Dumnezeu se angajează să-i plătească celui victorios prin păcat şi moarte – satanei – preţul răscumpărării noastre la un preţ nespus de scump: cu sângele lui Cristos, al Regelui regilor, al Fiului lui Dumnezeu.

Era Dumnezeu dator să plătească celui viclean? Nu. Dumnezeu nu era dator, ci omul. Dumnezeu plăteşte în locul omului, fiindcă i-o impune iubirea, desăvârşirea în iubire. Când facem o faptă bună din iubire, pe care nu suntem datori s-o facem, împlinim dreptatea divină, devenim desăvârşiţi în iubire asemenea lui Isus, care s-a lăsat jertfit pentru preţul răscumpărării noastre, devenind temelia speranţei noastre pentru înviere şi viaţa veşnică.

Recunoscători, noi trebuie să ne angajăm ca martori ai învierii lui Isus…

Fragmentul primei lecturi din Faptele apostolilor ne prezintă prima mărturie pe care ucenicii o dau despre Cristos, după ce au primit darul Duhului Sfânt, după cum le făgăduise Isus (Lc 24,48-49). Mărturia nu constă într-o simplă povestire despre cele petrecute cu Isus, ci în o aprofundare a evenimentului Cristos în lumina Sfintei Scripturi. Isus a înviat “după cum a fost scris”, mai ales în Psalmul 15, în care se spune că nu era posibil ca Dumnezeu să-l lase pe sfântul său Fiu să vadă putrezirea, dar acest eveniment “Cristos înviat” poartă o semnificaţie deosebită în planul lui Dumnezeu de mântuire azi, acum, aici, fiindcă se împlinesc “semnele” profeţiei lui Ioel despre vremurile din urmă, când se vor arăta semne mari pe pământ şi în cer. Petru consideră că aceste “semne de pe pământ”, care vestesc sfârşitul şi revenirea Domnului, sunt tocmai cele legate de învierea lui Isus: cutremurul de pământ, întunecarea soarelui, deschiderea mormintelor şi arătarea celor înviaţi în sfânta Cetate; iar pe cele din cer, cele petrecute la Rusalii: vuietul puternic, limbile de foc etc. În faţa unor astfel de semne, atitudinea logică este cea a convertirii.

Discursul lui Petru a avut efect. Mulţi îi întrebau: “Fraţilor, ce trebuie să facem?”. Mulţi se converteau şi se botezau în numele lui Isus.

Aceasta este şi problema noastră de azi: Ce trebuie să facem?

Isus a reproşat celor doi ucenici în drum spre Emaus două lucruri: uitarea că el trebuia să pătimească şi faptul de a avea prea puţină credinţă faţă de Sfintele Scripturi.

Noi, deci ca să avem mereu bucuria învierii şi să nu mergem trişti pe calea vieţii, trebuie să ne amintim mereu de preţul răscumpărării noastre, plătit de Cristos. Dacă ai o datorie foarte mare şi altul o plăteşte pentru tine, nu te bucuri? Păcatul nostru trebuia plătit cu viaţa. Isus l-a plătit cu viaţa sa. Nouă nu ne este îngăduit să uităm acest lucru toată viaţa. Apoi să dăm dovadă de mai multă credinţă în Sfintele Scripturi. O facem când ne iubim unii pe alţi, după cum este scris în toată Scriptura şi când participăm la misterul credinţei cu toată fiinţa şi ne euharistizăm, adică devenim martori ai învierii lui Isus, mulţumindu-i lui Dumnezeu că ne-a făcut să cunoaştem cărarea vieţii şi ne umple de fericire cu prezenţa sa. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin