Predici

Deşi cei mai mulţi propovăduitori ai “cuvântului lui Dumnezeu” sunt înclinaţi ca la Duminica Albă, când cei botezaţi în noaptea de Paşti lăsau haina albă de sărbătoare sau “Duminica lui Toma”, fiindcă este vorba de necredinţa lui la vestea învierii lui Isus şi apoi de mărturisirea credinţei, să predice despre credinţă sau necredinţă, accentul Evangheliei cade pe “prezenţa lui Isus”. Isus înviat apare într-un cadru “liturgic”. Ucenicii s-au regrupat în seara zilei Învierii şi apoi opt zile după aceea. Isus apare în mijlocul lor cu semnele glorioase ale pătimirii; le transmite, prin intermediul Duhului său, darurile pascale rezumate în “pace” şi în “reconciliere”; le întăreşte “credinţa” şi anunţă “fericirea” acelora care vor crede fără să-l fi văzut.

Această apariţie este foarte importantă, fiind amintită chiar şi de sfântul Paul în scrisoarea adresată corintenilor, spunând că “Isus a apărut celor doisprezece” (1Cor 15,5), ca dovadă de netăgăduit a învierii şi model al întâlnirilor noastre liturgice.

Ca de obicei, sfântul apostol Ioan, în Evanghelia pe care a scris-o şi din care s-a citit fragmentul, a imprimat povestirii câteva caracteristici specifice, nu numai de întâlnire personală cu cel înviat. De exemplu, salutul lui Isus: “Pace vouă”, care este mai mult decât un act de convenienţă, tradiţional sau de politeţe. Salutul era obişnuit la popoarele semite. Când se întâlneau şi când se despărţeau se felicitau şi îşi urau “pace”. Apariţia şi despărţirea lui Isus de ai săi nu este cea a unui oarecare semit. Isus i-a avertizat pe ai săi că se va întoarce spre a fi cu ei şi le lasă pacea sa. Pacea aceasta este un atribut al Său care s-a născut dintr-un favor divin. Este pacea sa, în primul rând, fiindcă a dobândit-o prin meritele pătimirilor şi ale morţii sale. Din acest motiv pacea pentru ei este un “dar şi nu un premiu sau o răsplată pentru meritele lor (cf. Rom 6,23). Isus le oferă acest dar” – pacea – ca pe un semn al iubirii sale faţă de ei până în ultima clipă.

“Primiţi pe Duhul Sfânt”.

Primirea Duhului Sfânt a fost prima experienţă pe care a făcut-o Biserica. Dacă citim Faptele apostolilor înţelegem că adevăratul protagonist al întregii cărţi este Duhul Sfânt, care putea apare oricând şi să se manifeste în diferite feluri. Evanghelistul Ioan aminteşte faptul că Isus “a suflat”, ca atunci când Dumnezeu l-a creat pe om (cf. Gen 2,7). Darul Duhului Sfânt, făcut de Isus ucenicilor săi, este descris ca un “dar al vieţii”, pe care Dumnezeu l-a împărtăşit omului de la început. Acum, de fapt, suntem la începutul unei noi creaţii, în faţa unei noi omeniri.

Ca să apară viaţa, trebuie înlăturată moartea. Ca să fie înlăturată moartea, trebuie înlăturat păcatul. Isus le dă ucenicilor puterea divină de a ierta păcatele: “cărora le veţi ierta, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Darul Duhului Sfânt este oferit ca o putere contra păcatului, putere pe care Isus o transmite ucenicilor săi şi succesorilor lor.

Învierea este un eveniment extraordinar, supranatural, şi nu este de mirare că nu toţi ucenicii au fost convinşi de acest fapt. Sfântul evanghelist Matei o spune clar că: “unii se mai îndoiau” (Mt 28,17). Sfântul Ioan prezintă un caz concret, acela al lui Toma, care devine paradigma (modelul) celui care cere dovezi evidente pentru a crede.

Exclamaţia lui Toma – “Domnul meu şi Dumnezeul meu” – este o autentică mărturisire de credinţă a celui credincios. Şi credincioşii fac deseori această mărturisire de credinţă, dar fără să pretindă dovezi palpabile. Din acest motiv Isus îi numeşte “fericiţi”.

Fericirea autentică se naşte din credinţă. Şi Elisabeta a numit-o pe Fecioara din Nazaret, Maria, “fericită” pentru că a crezut (cf. Lc 1,45).

Isus ne conduce prin credinţă la “izvorul fericirii”, la Tatăl, care la rândul său tot prin Cristos şi-a aflat “toată bucuria” (cf. Mt 3,17).

Acela care a experimentat “bucuria în Cristos”, fiindcă Tatăl ceresc i-a descoperit adevărata identitate a Fiului său (cf. Mt 16,17), sfântul Petru, ne-o spune clar că: “Dumnezeu ne-a renăscut la o speranţă vie prin intermediul învierii lui Isus din morţi”. Pentru aceasta lui Dumnezeu i se cuvine un imn de laudă, mai ales că în orice acţiune grea, din care omul doreşte să iasă, dar nu poate cu forţele proprii, Dumnezeu are mereu iniţiativa, precede efortul uman cu harul său, constituindu-l pe Cristos drept “Domn şi Mesia” (cf. Fap 2,36), adică “Rege şi Uns”, Conducătorul şi Sprijinitorul nostru. Învierea lui Cristos este harul, terenul solid, pe care se bazează adevărata viaţă şi el îi face pe cei doisprezece ucenici să umble siguri pe acest teren, cu dreptul de cetăţeni ai cerului, chiar dacă mai au de înfruntat greutăţile inerente vieţii pământeşti, dar “speranţa în viaţa veşnică este vie, fiindcă îşi capătă viaţa din învierea lui Isus. Pentru aceasta se cuvine lui Dumnezeu toată lauda şi preamărirea.

Cum îi putem oferi lui Dumnezeu această laudă totală?

După ce Evanghelia a pus accent pe prezenţa lui Isus, care a întărit credinţa, nu numai a lui Toma, ci a tuturor ucenicilor, după ce sfântul Petru ne asigură că învierea lui Isus este speranţa noastră vie, prima lectură este un grăitor îndemn la iubire, fiindcă spune: “Toţi cei care au primit credinţa erau împreună şi aveau toate în comun”. Aceasta ne arată armonia din sânul Bisericii ca pe un reflex al armoniei din sânul Preasfintei Treimi, o asemănare cu Dumnezeu în care cele trei Persoane sunt una în natură şi au toate în comun, fiindcă “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16).

Prima comunitate a credincioşilor se aduna în jurul lui Isus înviat. Când Acesta s-a înălţat la cer, credincioşii au continuat să se adune în numele lui Isus, astfel prezenţa sa: “Unde vor fi adunaţi doi sau trei în numele meu, voi fi şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). Astfel comunitatea celor credincioşi, adunaţi în numele lui Isus pentru rugăciune, oferire de ajutoare celor lipsiţi, pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales pentru a participa la “frângerea pâinii”, adică la jertfa Euharistică, devine locul spiritual, sacramentul prezenţei lui Isus.

Aşa cum, pe când era pe pământ, mulţimile admirau, se uimeau şi erau cuprinse de teamă faţă de Isus, aşa şi acum, au aceleaşi sentimente faţă de Biserică. Biserica, comunitatea devenită sacramentul prezenţei lui Isus, este stimată. Această stimă îi aduce o creştere rapidă, deoarece păgânii spuneau: “Iată-i cum se iubesc!”

Astăzi noi facem la fel. Liturghia duminicală a devenit locul privilegiat al întâlnirilor noastre cu Domnul înviat, pe care îl recunoaştem prezent în mod misterios în semnele: adunării, cuvântului liturgic, preotului, pâinii şi vinului. Toate acestea ne aduc fericirea credinţei în contrast cu cea a viziunii?

Primii creştini, liberi şi nesiliţi de nimeni, şi-au stabilit ziua “fericirii în credinţă” – duminica – în care fiecare aducea la cunoştinţa tuturor experienţa pascală personală din întâlnirea cu Domnul de pe parcursul unei săptămâni şi împărtăşeau pe ceilalţi de bucuria personală prin daruri… Azi de ce este necesară porunca Bisericii de a participa duminica şi în zilele de sărbătoare de poruncă la sfânta Liturghie? De ce este necesară porunca de a se mărturisi o dată pe an şi de a primi sfânta Împărtăşanie de Paşti? De ce Biserica nu mai este atât de stimată şi nu mai creşte în ritm rapid?

Trebuie să ne reînnoim credinţa în prezenţa lui Isus înviat din mijlocul nostru. O putem face prin rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: “Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi şi cu ce sânge au fost răscumpăraţi!”. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin