Predici

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.”

În ziua botezului lui Isus, când Cerul s-a deschis, glasul Tatălui a răsunat: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17). Botezul lui Isus a fost “Paştele lui Dumnezeu” – trecerea Tatălui din veşnicie în timp prin Cristos. Dumnezeu Tatăl realiza în Cristos botezul întregii creaţii: trecerea de la moarte la viaţă, începutul unui cer şi a unui pământ nou.

Azi, în ziua învierii lui Isus, noi îl putem parafraza pe Dumnezeu şi să spunem: Acesta este fratele nostru iubit în care ne găsim toată bucuria.

După ce Cristos ne-a arătat drumul credinţei până pe Calvar: deşi ca om avea natura sa unită hipostatic cu natura divină, deşi ca om putea să apară în forma (condiţia) divinităţii, aşa cum va apărea în ziua de apoi pe norii cerului înconjurat de îngeri şi de slavă (cf. Mt 25,31-32), el s-a golit de această formă divină, ba chiar şi de forma omului liber şi a apărut în forma sclavului, după ce însuşi Dumnezeu l-a tratat mai rău decât pe “sclav”, l-a tratat ca “păcat” (cf. 2Cor 5,21), acum Duhul Sfânt îl ridică din mormânt înviindu-l din morţi, ca Isus să ne arate drumul spre cer, spre paradis, spre Împărăţia veşnică a Tatălui prin manifestarea lui ca Fiu al omului în forma dumnezeirii.

În viaţa sa publică Isus a făcut multe minuni, dar acestea nu dovedeau dumnezeirea sa, ci adevărul cuvintelor sale, erau “semne” care conduceau la credinţă în dumnezeirea sa, dovedeau că ceea ce el spune despre sine ca Dumnezeu, o spune cu toată convingerea, semn că el crede ca om, ca Fiul-omului, şi această credinţă a fost făcătoare de minuni. Minunile, semnele, profeţiile şi învăţăturile din viaţa publică sunt daruri ale credinţei lui ca Fiu al omului, pe când învierea singură este darul dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu.

După ce Cristos ne-a arătat că drumul credinţei trebuie să treacă prin “cruce”, acum ne arată răsplata credinţei: învierea fericită, sau “drumul luminii” spre Tatăl.

În el, germenul vieţii veşnice ascuns în creaţie încă de la începutul lumii, ajunge la o maturitate personală unică, fiindcă: n-a avut păcat, i-a iubit pe păcătoşi, s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt în toate, dar mai ales în virtutea uniunii hipostatice, deoarece are în sine toată plinătatea dumnezeirii, aceea a Unicului Fiu născut din veci din Tatăl.

Cristos înviat este cerul şi pământul în haină de sărbătoare, el este germenul vieţii noastre veşnice. În el vedem lumea fără durere şi lacrimi, o lume de pace şi dreptate, de bucurie şi viaţă fără umbra morţii, fără sfârşit…

Dar, cu toate că pe acestea toate noi le vedem prin credinţă, fiindcă spune sfântul Augustin că “Are şi credinţa ochii săi” şi cu aceşti ochi vedem trăsăturile noii creaţiei care tinde spre desăvârşire prin întunericul şi truda existenţei pământeşti, noi ne bucurăm, fiindcă: moartea este învinsă prin moartea liber acceptată de Cristos, cu toate că ea va continua “să-şi facă de cap” până când totul se va împlini conform planului divin, când ultimul duşman răpus va fi moartea noastră (cf. 1Cor 15,26); păcatul este învins prin jertfa nevinovatului Isus, care a acceptat să fie tratat de “păcat”, cu toate că “misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) se va ţine scai de viaţa omului şi o va însoţi până în ziua de apoi.

Bucuria noastră stă în Cristos înviat, fiindcă în el descoperim sensul morţii şi al păcatului; în el descoperim că moartea şi păcatul sunt cuprinse într-un plan plin de înţelepciune şi de iubire şi de aceea nu ne mai pot ţine sub teroarea fricii, fiindcă de acum încolo aparţin lumii celei vechi de care am fost eliberaţi.

Spre deosebire de viaţa naturală, care ne este dată fără consimţământul nostru, în noua viaţă se poate intra numai cu asentimentul nostru conştient şi responsabil, pe care ni-l dăm prin botez (personal îl dau cei maturi şi prin părinţi şi naşi îl dau pruncii, care la maturitate confirmă).

Astfel, pentru fiecare credincios, Paştele înseamnă trecerea de la un fel de a trăi la alt fel de viaţă. Într-un cuvânt: “viaţa cea nouă în Cristos” înseamnă parcurgerea drumului din această viaţă spre Tatăl (cf. In 13,1; Lc 9,31), păşind pe urmele lui Cristos, pe calea credinţei desăvârşite, el fiind “capul”, “începătorul şi desăvârşitorul” prin credinţă a “noului popor al lui Dumnezeu” însufleţit de suflul vital al Duhului Sfânt din ziua de Paşti şi apoi de Rusalii.

Ce vrea să ne spună sfânta Evanghelie? Că ucenicii au fost pregătiţi pentru o întâlnire personală cu Isus înviat.

În lectura din Faptele apostolilor (10,34a.37-43) apostolul Petru scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu l-a consacrat în Duhul Sfânt pe Isus din Nazaret, care a trecut prin această viaţă făcând numai bine: vindecând pe toţi cei care stăteau sub puterea diavolului, de aceea Dumnezeu l-a înviat şi i-a rânduit pe apostoli ca să-i fie martori, să vestească faptul că Isus este, prin înviere, rânduit judecător al celor vii şi al celor morţi şi tot cel care va crede în numele lui să obţină iertarea păcatelor şi dreptul la înviere şi la viaţa veşnică. Centurionul roman Corneliu, deşi păgân, dar dat fiind faptul că acceptă credinţa în învierea lui Isus, i se iartă păcatele, îl primeşte pe Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu nu-i părtinitor: toţi au fost creaţi de el din iubire, toţi sunt meniţi de el să dobândească viaţa veşnică prin credinţă. Ca dovadă a învierii, Petru îi aduce întâlnirea personală la care au mâncat şi băut împreună

Pentru aceasta sfântul apostol, Paul insistă în faţa credincioşilor din Corint să nu mai umble în vechea frământătură făcută din drojdia răutăţii şi perversităţii, ci să se hrănească cu “azima sincerităţii şi a adevărului” (cf. 1Cor 5,6-8), cu sfânta Euharistie care dă viaţa cea nouă şi asigură învierea, deoarece Isus s-a jertfit ca noi să devenim euharistie, comuniune frăţească şi această Euharistie ne înalţă la cele de sus, fiindcă viaţa noastră, datorită învierii lui Isus, este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4). Iată, adevărul!

Dacă gărzile, care păzeau mormântul, au rămas înmărmurite de frica celui Înviat, dacă cei ce nu cred în învierea lui Isus rămân reci ca nişte statui de marmoră, nouă, celor care credem, ne răsună glasul îngerilor din adâncul istoriei: “A înviat precum a zis”. Dovada supremă a învierii lui Isus stă în întâlnirea personală dintre Înviat şi ucenici. Credinţa învierii nu se bazează nici pe mormântul gol, nici pe giulgiurile rămase în mormânt, nici pe cele spuse de îngeri. Acestea toate au fost o pregătire, ci pe faptul că Isus s-a arătat ucenicilor săi, s-a arătat femeilor venite la mormânt să-i ungă trupul, s-a arătat, spune sfântul Paul, la peste cinci sute de fraţi (cf. 1Cor 15,6). Noi ştim că aceştia au pecetluit credinţa în înviere cu propriul lor sânge. Iată, adevărul!

Prima noastră întâlnire personală cu Cristos a avut loc la botez. Atunci el ne-a iertat păcatul strămoşesc. A doua întâlnire s-a realizat prin Euharistie şi ea trebuie să dureze până la a treia întâlnire, când ne va chema la viaţa fără de sfârşit, ca la venirea glorioasă de pe norii cerului să fim de-a dreapta lui. La botez şi prin Euharistie întâlnirea personală se realizează prin credinţă, dar după “credinţă” urmează “vederea”: “faţă în faţă” (1Cor 13,12). Aceasta va fi ziua pe care ne-o va da Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa pentru toată veşnicia.

pr. Anton Dancă Ritul latin