Start > Ritul latin > Minunățiile lui Dumnezeu

Minunățiile lui Dumnezeu

20 March 2008
896 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Vigilia Pascală (Anul A)

Mirabilia Dei – “Minunățiile lui Dumnezeu” – din istoria neamului omenesc constituie temelia istoriei mântuirii care a culminat cu învierea lui Cristos.

Prima lectură (Gen 1,1-2,2) ne-a prezentat actul atotputerniciei divine materializat în creație, pe care însuși Dumnezeu o califică drept “foarte bună”.

Lectura a doua (Gen 22,1-18) ne-a prezentat încercarea în credință a lui Avram, din care el a ieșit biruitor, adeverind calificarea creației de a fi “foarte bună” și care atrage aprecierea lui Dumnezeu prin jurământ de a înmulți neamul lui Avram mai mult decât sunt stelele pe cer și nisipul de pe malul mării.

Lectura a treia (Ex 14,15 -15) ne-a prezentat trecerea “neamului lui Avram” prin mijlocul Mării Roșii ca pe uscat sub comanda lui Moise, izbăvindu-l din sclavia egipteană și dirijându-l spre “țara în care curge lapte și miere”.

Lectura a patra (Is 54,5-14) cuprinde relatarea profetului Isaia sub forma unui act de iubire reînnoit de Dumnezeu față de poporul său și-i oferă garanția, speranța, că îl va împodobi cu daruri mai mari și mai prețioase decât își poate imagina.

Lectura a cincea (Is 55,1-11) prezintă durerea divină (“Iadul lui Dumnezeu este iubirea” (Voltaire) că poporul său nu-i înțelege iubirea și dărnicia; dar Dumnezeu rămâne credincios legământului său: cheamă la viață fără încetare.

Lectura a șasea (Bar 3,9-15.32-4,4) cuprinde îndemnuri pentru însușirea minunată a învățăturii divine.

Lectura a șaptea (Ezec 36,16-17a.18-28) ne uimește cu bunătatea divină, care, în ciuda infidelității poporului său, îi făgăduiește o “apă curată”, menită să-i facă o “inimă nouă”.

Aceste șapte lecturi ne prezintă tocmai prin numărul lor de șapte, care în Biblie are semnificația perfecțiunii, tot ceea ce Dumnezeu a făcut în Vechiul Testament pentru a-l aduce pe om la Cristos – “apa curată” și “inima nouă” – prin care să înceapă o lume nouă, prin care să se realizeze “un cer nou și un pământ nou” (cf. Apoc 21,1).

“Capul” – începutul – lumii noi este Cristos.

În Scrisoarea către romani (6,3-11) sfântul apostol Paul împarte lumea în două tabere contrare: o parte a oamenilor are drept comandant păcatul – carnea – și altă parte de oameni are comandant pe Cristos. Aceștia s-au înrolat în armata lui Cristos prin botez și tind să devină din zi în zi tot mai asemenea “capului” care îi învață, îi conduce la biruință și-i hrănește cu viață supranaturală. Cealaltă parte, condusă de păcat, formată din oameni-carne, supuși viciilor, ajung într-o situație limită, care este moartea considerată în toată plenitudinea ei biologică și misterioasă. Generalul păcat, când lasă la vatră pe soldații săi, nu poate să le ofere altă soldă decât moartea. Din contra, generalul Cristos remunerează, nu plătește, pe soldații săi cu un destin ce depășește moartea, cu învierea și viața veșnică.

Sfânta Evanghelie (Mt 28,1-10) ne aduce la cunoștință că Isus înviat merge înaintea ucenicilor în Galileea unde îi așteaptă pentru o întâlnire nouă, unică; ea fiind dovada definitivă a dumnezeirii sale. Dar această întâlnire din Galileea este garanția întâlnirii noastre în Paradis, “Galileea neamurilor” unde se vor întâlni toți acei care au crezut în învierea lui și au mărturisit că el este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu.

Dacă minunile lui Isus, săvârșite de el în cei trei ani de activitate publică, se puteau descrie, învierea lui, fiind de altă factură decât o simplă minune, nu se poate descrie. Sfântul evanghelist Matei a încercat să descrie ceea ce era indescriptibil: Învierea. Nu numai el, dar și ceilalți evangheliști, în descrierea învierii lui Isus au trebuit să recurgă la niște lucruri simple, care parcă mai mult încurcă decât descurcă lucrurile. Sfântul Matei recurge la mormântul gol, fiindcă așa l-a arătat îngerul femeilor venite dis-de-dimineață. Mormântul gol, în relatarea învierii, prezintă un interes minim, fiindcă nu demonstrează nimic deosebit și de aceea nici nu putea motiva credința în înviere. Cutremurul de pământ, cine l-a simțit? Îngerul coborât din Cer ca să răstoarne piatra de pe mormânt, cine l-a văzut? Despre groaza gărzilor de pază, cine i-a relatat? Îngerul le spune femeilor că Isus a înviat, ca ele să creadă și să-și ducă misiunea la bun sfârșit, aceea de a le spune ucenicilor dorința celui Înviat, dovada indubitabilă a învierii, criteriul certitudinii care este evidența: întâlnirea personală cu Isus viu.

Femeile au fost cuprinse de teamă și bucurie.

Teama este un lucru normal în confruntările cu supranaturalul. Cu teama se află și bucuria care le grăbește pasul, le fac să alerge, ca să ducă vestea ucenicilor.

Și Isus le apare înainte ca femeile să fi ajuns la ucenici. Din ce cauză? Datorită faptului că ele au crezut în relatarea îngerului: “Nu este aici. A înviat precum a zis”. Și fiindcă s-au grăbit să ducă vestea cea bună, au primit răsplata credinței: întâlnirea personală cu Isus. Este o învățătură deosebită pentru noi: de a crede în înviere, datorită mărturiei îngerilor. Înger înseamnă mesager, trimis să ducă vestea cea bună. Femeile devin primii mesageri, primii îngeri, ai învierii și apoi apostolii vor primi misiunea de a-i vesti învierea la toate popoarele.

Cred că și păzitorii mormântului și-au pregătit o dovadă a învierii lui Isus, în cazul în care ar fi fost trași la răspundere pentru lipsa trupului lui Isus din mormânt. Ca să nu fie învinuiți că au dormit și trupul a fost furat, după ce ei au constatat cutremurul și deschiderea mormântului, au strâns giulgiurile și le-au așezat cu grijă într-un anumit loc. Aceasta era dovada lor că și-au făcut datoria.

Femeile cad în genunchi în fața lui Isus, în semn de adorație. Isus din fața lor nu mai are “forma sclavului”, ci forma divinității, în fața căreia trebuie să se plece tot genunchiul, fiindcă Dumnezeu l-a înălțat din mormânt și i-a dat un nume care este mai presus de oricare alt nume (cf. Fap 2,5-10)).

Mirabilia Dei – “Minunățiile lui Dumnezeu” – în Cristos înviat apare Deus mirabilis – “Dumnezeul minunat”. Imnul creștinesc “Aleluia” să răsune în fiecare inimă, fiindcă “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm și să ne veselim într-însa” Aleluia.

Ritul latin