Start > Ritul latin > Duminica a VI-a a Paștelui

Duminica a VI-a a Paștelui

20 March 2008
909 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VI-a după Paște (Anul A)

Lectura Evangheliei de la Liturghia duminicii începe aproape totdeauna cu fraza: “În acel timp, Isus a spus…”. Această formulă tradițională comportă un anumit risc: ca noi să nu ne simțim implicați personal de cuvintele lui Isus, tocmai pentru că au fost adresate “în acel timp” ucenicilor de atunci.

Dar acesta este un subterfugiu, o inconștientă (mai mult sau mai puțin)… tentativă de apărare. Știm foarte bine că cuvintele lui Isus spuse ucenicilor săi în acel timp, în vremea aceea, atunci, valorează în totalitate și exact, pentru ucenicii săi din toate timpurile. Deci și pentru noi.

“Dacă mă iubiți…”. Oare noi putem spune că-l “iubim” pe Isus Cristos?

Poate că acest cuvânt ne pune puțin în încurcătură: ni se pare prea angajant, nepotrivit pentru a vorbi despre realitățile religiei, despre cele religioase… Mergem la sfânta Liturghie, spunem rugăciuni, suntem persoane oneste (… sperăm!), urmăm educația creștină pe care am primit-o… Noi “credem” în Isus Cristos; dar parcă ne este greu să ne gândim și să trăim credința noastră ca pe un raport personal de prietenie cu Cristos. Și aceasta și pentru că Isus nu mai este o persoană în carne și oase care se poate întâlni, cu care se poate vorbi, etc.

Cum trebuie procedat ca “să-l iubim” pe Isus Cristos?

“Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele… Cine primește poruncile mele și le păzește, acesta mă iubește”. Iată răspunsul. A căuta să ne comportăm în toate conform exemplului și învățăturii lui Cristos: aceasta înseamnă “a-l iubi”. Și dacă procedăm așa, atunci suntem în dispoziția corectă pentru a primi darul Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt nu poate fi nici văzut și nici simțit, auzit. Rămâne un cuvânt gol, “nu ne spune nimic”, atâta timp cât nu ne plasăm sincer într-o atitudine de ascultare față de Cristos. Dar ascultând de Cristos El însuși devine Acela care ne face să înțelegem adevărul Evangheliei (de fapt este “Duhul adevărului”); Acela care ne leagă într-un raport de profundă prietenie și comuniune cu Isus și cu Tatăl (“Cine mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și de asemenea și eu îl voi iubi…”); Acela care ne unește unii cu alții în unica Biserică a Domnului (cf. prima lectură).

Duhul Sfânt este “Mângâietorul”, trimis de Tatăl “care să rămână cu noi mereu”.

El substituie și continuă – ca să zicem așa – prin prezența și acțiunea sa invizibilă, prezența vizibilă a lui Isus pe pământ.

Este “avocatul și apărătorul nostru”, sprijinul nostru, punctul nostru de sprijin; este izvorul speranței care animă viața credincioșilor (cf. lectura a doua). O speranță care nu deziluzionează – ne asigură sfântul Paul – “pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rm 5,5).

Această speranță – dacă este autentică și sinceră – trebuie să transpară din bucuria și răbdarea senină a vieții noastre. Devine ea singură un martor pentru Cristos cel înviat. Iar nouă, trebuie să nu ne fie teamă, să răspundem “cu blândețe și respect”, celui care ne întreabă despre rațiunile credinței noastre.

Ritul latin