Predici

Trebuie să recunoaştem că discursul lui Isus din Evanghelia pe care am ascultat-o, are un ton destul de misterios. Este ca un fel de “mesaj cifrat, codificat”: staul, oi, poartă, tâlhari, păstor… Despre cine vorbeşte Isus? Ce vrea să ne spună? Şi ce fel de interes poate avea pentru noi acest discurs?

Evident că aceste imagini erau mult mai familiare contemporanilor lui Isus decât nouă. Dar dincolo de imaginile (luate din ambientul timpului), acest discurs al lui Isus conţine o afirmaţie foarte puternică, plasată ca validă pentru toţi şi pentru totdeauna.

Reluând un limbaj deja prezent în Vechiul Testament – unde “oile” şi “păstorii” reprezintă poporul, oamenii în general şi conducătorii lor, sau capii lor – Isus afirmă că numai el este adevăratul “păstor” şi numai el este punctul de referinţă obligatoriu (“poarta oilor”) pentru realizarea oricărui raport de “călăuză” faţă de ceilalţi.

Cu alte cuvinte: Isus afirmă că este singurul în stare să dea oamenilor ceea ce ei au cu adevărat nevoie.

Toţi ceilalţi capi, conducători, lideri şi maeştri de orice fel (fie în domeniul religios cât şi politic sau cultural) desfăşoară o funcţie pozitivă faţă de umanitate, dacă şi în măsura în care spun, învaţă şi fac ceea ce este în linie, în armonie, cu ceea ce a spus, a învăţat şi a făcut el. Altfel – în ciuda aparenţelor, în ciuda unui eventual succes şi popularitate – în realitate fac mai mult rău decât bine: finalmente vor apărea ca “nişte hoţi şi tâlhari” şi nicidecum “păstori”.

Aceasta este o “pretenţie” foarte angajantă. Oare cine dintre oameni ar putea avea pretenţia să afirme ceva similar?

Şi de fapt numai Isus poate să-şi permită să vorbească în felul acesta: pentru că numai el este “Cuvântul” lui Dumnezeu în carne şi oase, numai el şi-a dat viaţa pentru toţi, numai el a înviat din morţi, numai el este “Domnul”.

De aceea ne putem încrede în el, “să-i ascultăm glasul” şi “să-l urmăm” (Evanghelie); chiar şi atunci când este vorba de “a suporta cu răbdare suferinţa”, aşa cum a făcut el (cf. lectura a doua). De aceea putem să ne riscăm viaţa pe urmele lui, “păstorul şi păzitorul sufletelor noastre” (lectura a doua).

Şi în realitate acesta este “programul” pe care s-a fundamentat existenţa noastră, atunci când am fost botezaţi. Faptul însuşi de a fi fost botezaţi – şi încă şi mai mult din momentul în care botezul a fost “întărit, confirmat” prin mir – constituie pentru fiecare dintre noi semnul concret al unei “vocaţii” speciale primită de la Dumnezeu: aceea de a fi ucenici şi martori ai lui Isus Cristos, de a proclama prin viaţa şi cuvintele noastre “adevărul” lui Isus Cristos şi al Evangheliei sale, fiecare în ambientul său şi conform posibilităţilor sale.

Dar acesta nu este singurul mod de a răspunde acestei vocaţii: sunt multe de acest fel… Printre altele, acela de a face din credinţă, rugăciune, din slujirea bisericii, din predicarea Evangheliei o “profesiune” care durează tot timpul: pe scurt este vorba despre ceea ce se înţelege, atunci când se vorbeşte despre “vocaţia” la ministerul sacerdotal sau la viaţa religioasă.

Dar să nu ne gândim la “vocaţia religioasă” ca la un fel de “ştanţare” care se face pe mâna sau trupul cuiva încă de la naştere. În realitate este vorba despre o alegere, care trebuie făcută cu ochii larg deschişi, cu libertate şi conştiinţă.

Chiar dacă, să spunem adevărul, în zilele noastre auzim spunându-se că “a deveni preot”, nu este o meserie la modă… Nu mai reprezintă ca altădată, o “poziţie sigură” în societate. Pe scurt nu este o soluţie destul de comodă pentru cel care nu mai ştie să facă altceva. Nu este o meserie uşoară. Nu se câştigă foarte bine. Şi apoi… mai este şi problema celibatului.

Sunt foarte multe motivaţii să nu te faci preot. În realitate există o singură motivaţie de a te face preot: aceasta este Isus Cristos. În afara unei credinţe convinse şi puternice în Cristos cel înviat, “meseria de preot” nu ar avea sens. Dar de asemenea nu ar avea sens nici să ne numim “creştini”.

pr. Anton Iştoc Ritul latin