Start > Ritul latin > Duminica a II-a a Paștelui

Duminica a II-a a Paștelui

20 March 2008
980 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul A)

În formularea Misalului actual, duminicile din timpul pascal nu mai sunt numite duminici “după Paști”, ci duminici “ale Paștelui”. Nu este o simplă problemă de limbaj sau pedanterie liturgică. Sărbătoarea Paștelui nu se epuizează într-o singură duminică. Pentru că realitatea Paștelui nu se epuizează în decursul secolelor: ea îmbracă întreaga existență umană și întreaga istorie a lumii. Cristos înviat din morți nu mai moare. Isus Cristos este “Domn”, ieri, astăzi și totdeauna. De aceea – repetând tradiția veche – în liturgia actuală, sărbătoarea Paștelui este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii: aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conștiință vie și permanentă a misterului Paștelui, ca fundal interpretativ și cheie de interpretare pentru întreaga viață și pentru toată istoria.

De aceea trebuie să se caute să se mențină în Liturghiile din aceste duminici atmosfera bucuroasă și sărbătorească tipică zilei Paștelui, împodobind frumos și cu bun gust biserica și altarul (flori, lumini…), cântând cât mai sărbătorește în timpul liturghiei, și căutând tot ceea ce poate contribui la un climat fratern și prietenesc între cei prezenți: în special salutul și primirea introductivă precum și semnul păcii înainte de împărtășanie.

Lecturile de astăzi ne oferă o mare bogăție și diversitate de tematici pentru reflecția și cateheza noastră: nu putem desigur avea pretenția “să le explicăm” pe toate suficient și adecvat într-o omilie… Este vorba de a alege – dintre multele realități care s-ar putea spune astăzi – pe acelea care apar mai oportune și mai utile în raport cu fiecare adunare. Aici ne limităm să propunem câteva puncte și posibile dezvoltări și elaborări diferite.

Am putea sintetiza o temă generală prezentă în cele trei lecturi de astăzi printr-o formulă de acest gen: credința (cf. Evanghelia și Lectura a doua) + bucuria (adică: prietenia, fraternitatea, punerea de acord, într-ajutorarea… cf. lectura a doua) = comunitatea creștină, adică Biserica. Nu în sensul că această “formulă” intenționează să exprime întreg misterul Bisericii: în acest caz, cel puțin ar trebui să vorbim și de Duhul Sfânt, despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre Sacramente… Dar în sensul că acest lanț de realități (credință-bucurie-comuniune) ar trebui să caracterizeze în mod obișnuit fizionomia oricărei comunități creștine.

Este greu de conceput că ești bine intenționat și amabil față de aproapele dacă nu ai și un pic de bucurie în inimă. Și este greu ca în anumite momente ale vieții, să menții ceva seninătate în inimă, dacă nu ai nici o speranță dincolo de resursele umane și pământești… Căci credința sinceră în Cristos cel înviat poate să dea seninătate și bucurie chiar și atunci când suntem “mâhniți din cauza unor încercări”; și, dacă ne punem bucuria proprie în Cristos, atunci nu mai suntem prizonierii neliniștii de a poseda și devenim într-adevăr capabili de a împărți bunurile noastre cu cel care este în lipsă.

Bucuria și capacitatea de comuniune sunt dovada unei credințe adevărate, mature și puternice. Însă cu siguranță că nu este vorba despre o credință facilă… “L-am văzut pe Domnul”! “Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor…”.

Să nu gândim rău despre Toma; mai degrabă să-i mulțumim că nu a crezut în prea mare grabă. Pentru că în felul acesta avem o garanție în plus pentru credința noastră.

Toma era o persoană cu capul pe umeri și picioarele pe pământ: nu era dispus să creadă chiar orice i s-ar fi povestit. Cu atât mai puțin despre o realitate așa de importantă și mare ca aceasta: că Isus ar fi înviat cu adevărat din morți. Este clar că în acest caz nu avea dreptate…

Dar dacă chiar și prudența, dubiul și scepticismul lui Toma au devenit credință (“Domnul meu și Dumnezeul meu”!), putem să avem încredere în mărturia apostolilor despre adevărul lui Cristos înviat: “Fericiți cei care deși nu au văzut, au crezut”!

Ritul latin