Predici

În formularea Misalului actual, duminicile din timpul pascal nu mai sunt numite duminici “după Paşti”, ci duminici “ale Paştelui”. Nu este o simplă problemă de limbaj sau pedanterie liturgică. Sărbătoarea Paştelui nu se epuizează într-o singură duminică. Pentru că realitatea Paştelui nu se epuizează în decursul secolelor: ea îmbracă întreaga existenţă umană şi întreaga istorie a lumii. Cristos înviat din morţi nu mai moare. Isus Cristos este “Domn”, ieri, astăzi şi totdeauna. De aceea – repetând tradiţia veche – în liturgia actuală, sărbătoarea Paştelui este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii: aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conştiinţă vie şi permanentă a misterului Paştelui, ca fundal interpretativ şi cheie de interpretare pentru întreaga viaţă şi pentru toată istoria.

De aceea trebuie să se caute să se menţină în Liturghiile din aceste duminici atmosfera bucuroasă şi sărbătorească tipică zilei Paştelui, împodobind frumos şi cu bun gust biserica şi altarul (flori, lumini…), cântând cât mai sărbătoreşte în timpul liturghiei, şi căutând tot ceea ce poate contribui la un climat fratern şi prietenesc între cei prezenţi: în special salutul şi primirea introductivă precum şi semnul păcii înainte de împărtăşanie.

Lecturile de astăzi ne oferă o mare bogăţie şi diversitate de tematici pentru reflecţia şi cateheza noastră: nu putem desigur avea pretenţia “să le explicăm” pe toate suficient şi adecvat într-o omilie… Este vorba de a alege – dintre multele realităţi care s-ar putea spune astăzi – pe acelea care apar mai oportune şi mai utile în raport cu fiecare adunare. Aici ne limităm să propunem câteva puncte şi posibile dezvoltări şi elaborări diferite.

Am putea sintetiza o temă generală prezentă în cele trei lecturi de astăzi printr-o formulă de acest gen: credinţa (cf. Evanghelia şi Lectura a doua) + bucuria (adică: prietenia, fraternitatea, punerea de acord, într-ajutorarea… cf. lectura a doua) = comunitatea creştină, adică Biserica. Nu în sensul că această “formulă” intenţionează să exprime întreg misterul Bisericii: în acest caz, cel puţin ar trebui să vorbim şi de Duhul Sfânt, despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre Sacramente… Dar în sensul că acest lanţ de realităţi (credinţă-bucurie-comuniune) ar trebui să caracterizeze în mod obişnuit fizionomia oricărei comunităţi creştine.

Este greu de conceput că eşti bine intenţionat şi amabil faţă de aproapele dacă nu ai şi un pic de bucurie în inimă. Şi este greu ca în anumite momente ale vieţii, să menţii ceva seninătate în inimă, dacă nu ai nici o speranţă dincolo de resursele umane şi pământeşti… Căci credinţa sinceră în Cristos cel înviat poate să dea seninătate şi bucurie chiar şi atunci când suntem “mâhniţi din cauza unor încercări”; şi, dacă ne punem bucuria proprie în Cristos, atunci nu mai suntem prizonierii neliniştii de a poseda şi devenim într-adevăr capabili de a împărţi bunurile noastre cu cel care este în lipsă.

Bucuria şi capacitatea de comuniune sunt dovada unei credinţe adevărate, mature şi puternice. Însă cu siguranţă că nu este vorba despre o credinţă facilă… “L-am văzut pe Domnul”! “Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor…”.

Să nu gândim rău despre Toma; mai degrabă să-i mulţumim că nu a crezut în prea mare grabă. Pentru că în felul acesta avem o garanţie în plus pentru credinţa noastră.

Toma era o persoană cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ: nu era dispus să creadă chiar orice i s-ar fi povestit. Cu atât mai puţin despre o realitate aşa de importantă şi mare ca aceasta: că Isus ar fi înviat cu adevărat din morţi. Este clar că în acest caz nu avea dreptate…

Dar dacă chiar şi prudenţa, dubiul şi scepticismul lui Toma au devenit credinţă (“Domnul meu şi Dumnezeul meu”!), putem să avem încredere în mărturia apostolilor despre adevărul lui Cristos înviat: “Fericiţi cei care deşi nu au văzut, au crezut”!

pr. Anton Iştoc Ritul latin