Predici

Poate că vi se pare straniu, dar poate că aceasta este ziua în care îmi este greu să predic: nu ştiu prea bine ce să spun, nu ştiu de unde să încep, nu ştiu ce cuvinte să folosesc…

Şi totuşi ştiu foarte bine despre ce ar trebui să vorbesc: despre Cristos înviat, despre învierea lui Isus; şi despre aceasta vorbeşte tocmai Evanghelia pe care am ascultat-o. Isus a fost răstignit şi înmormântat cu două zile mai înainte; în dimineaţa celei de-a treia zi, când Maria din Magdala şi cealaltă Maria au mers la mormânt, nu au mai găsit trupul lui Isus, iar un înger le-a spus: “Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat precum a zis”.

La drept vorbind, parcă ar relata un lucru foarte normal… Dar să încercăm să ne gândim puţin: despre ce vorbim? Ce este această pericopă din Evanghelia pe care am ascultat-o? O istorisire frumoasă pe care o cunoaştem deja?… Sau mărturia a ceva ce s-a întâmplat cu adevărat?

Atunci când vorbim despre “Isus înviat”, oare vorbim despre literatură, despre un personaj-creaţie a fanteziei? Sau vorbim despre cineva care a trăit cu adevărat în această lume? Iar când spunem că “a înviat din morţi”, aceasta este numai o modalitate de exprimare? Sau vrem să spunem că a început să trăiască ca mai înainte? Sau vrem să spunem şi altceva?

Pentru că este uşor să spunem cuvântul “înviere”… Dar ce înseamnă el? Putem să ne imaginăm şi realitatea unui mort care revine la viaţă… Însă fantezia este ceva, iar realitatea este altceva! Iar în realitatea lucrurilor, atunci când cineva este mort, este mort; dacă “revine la viaţă” înseamnă că nu era mort cu adevărat, chiar dacă era în aşa hal încât părea mort. Sau este numai un mod de a vorbi, şi nimic mai mult…

Faptul că Isus din Nazaret a fost într-adevăr un om în carne şi oase, că a trăit în Palestina acum douăzeci de secole, nu este nici un dubiu. Faptul că acest Isus a fost condamnat şi răstignit la Ierusalim pe timpul lui Ponţiu Pilat, este sigur. Faptul că a murit cu adevărat, este sigur (este imposibil să supravieţuieşti unei răstigniri romane!).

Dar acest Isus, ne spune Evanghelia, a înviat. Şi acest cuvânt nu înseamnă numai că “sufletul său” a rămas nemuritor… Aşa cum nu înseamnă numai că Isus “continuă să trăiască” prin învăţăturile sale şi prin amintirea ucenicilor săi.

Evanghelia afirmă că, după ce a experimentat realitatea morţii, Isus a înviat la viaţa cea nouă: chiar “el” în carne şi oase. Nu în sensul că a revenit să trăiască la fel ca mai înainte, ca unul “care s-a întors înapoi” din moarte: mai devreme sau mai târziu ar fi murit din nou, definitiv… Aici vorbim în sensul că a intrat într-o condiţie de viaţă superioară, diferită de cea care se trăieşte mai înainte de moarte: o viaţă de acum înainte definitivă, o viaţă deplină şi perfectă care nu mai este supusă limitelor condiţiei pământeşti şi nici legilor fizicii sau biologiei…

Dar aceasta este realitate, sau este fantezie?

Ne-am obişnuit să vedem la cinema şi televiziune totul ca produs al imaginaţiei şi al tehnicii moderne de “fabricare de imagini”. În domeniul spectacolului şi al literaturii ştiinţifico-fantastice, suntem dispuşi să vedem şi să ascultăm lucruri mai neverosimile…

Dar “pretenţia” Evangheliei este cea de a ne spune că Isus din Nazaret, răstignit la Ierusalim sub Ponţiu Pilat, a înviat cu adevărat din morţi.

Şi dacă noi purtăm numele de creştini, aceasta se datorează tocmai faptului că cu douăzeci de secole mai înainte, un grup de persoane care l-au urmat pe Isus mai înainte de condamnarea sa la moarte au început să spună tuturor: “Fiţi atenţi, vedeţi că este foarte adevărat: Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi; noi l-am văzut, şi suntem martorii acestor lucruri…”.

Credinţa creştină în întregime a pornit de aici. Dacă Isus nu ar fi înviat cu adevărat din morţi, nu ar avea sens… Dacă Isus nu ar fi înviat din morţi, creştinismul nu s-ar fi născut niciodată.

Şi totuşi este aşa de greu, pentru noi creştinii de astăzi, să redescoperim cu realism punctul central al credinţei noastre! Pe de o parte suntem şi prea obişnuiţi să auzim, să spunem şi să cântăm cuvinte cum ar fi: “înviere, Cristos înviat” şi aşa mai departe. Pe de altă parte poate că ne lipseşte curajul de a accepta într-adevăr, cu o inimă deschisă, mesajul Paştelui.

Orizontul experienţei şi al ştiinţei nu epuizează în mod necesar tot “posibilul”… Moartea nu este în mod necesar ultimul cuvânt asupra misterului existenţei umane… Dumnezeu nu este un cuvânt lipsit de sens…

Isus a înviat: este ca un “semn” pe care Dumnezeu l-a lăsat în lume pentru a ne provoca să depăşim orizonturile noastre prea înguste, certitudinile noastre prezumpţioase, temerile noastre neliniştitoare…

Isus a înviat pentru că Dumnezeu l-a înviat; acel Dumnezeu Tatăl despre care vorbea Isus: Dumnezeu care este mare şi sfânt, Dumnezeu care este drept şi bun, Dumnezeu care este principiul prim al oricărei vieţi şi al oricărei bucurii, Dumnezeu care este într-adevăr orizontul ultim al vieţii omeneşti.

pr. Anton Iştoc Ritul latin