Predici

Conform indicaţiei din Misal “este oportun ca uleiurile binecuvântate de Episcop la Liturghia Crismei să fie prezentate şi primite de comunitatea parohială” cu ocazia Liturghiei de seară. Recipientele cu uleiurile binecuvântate vor fi aduse la altar la procesiunea de intrare şi eventual vor fi incenzate împreună cu altarul. După salut, cel care prezidează va putea putea face introducerea la celebrare prin aceste cuvinte:

“Suntem adunaţi în această seară pentru a ne aminti de momentul în care Isus a instituit Euharistia, sacramentul prin care el vrea să actualizeze dăruirea de sine însuşi realizată pe cruce. Dar întâlnirea noastră cu Domnul se realizează şi în alte sacramente, începând de la botez şi mir, până la ungerea bolnavilor. În această dimineaţă la catedrală Episcopul nostru a binecuvântat uleiurile necesare pentru aceste sacramente. Aceste uleiuri au fost distribuite în toate parohiile ca semn al unităţii în aceeaşi credinţă. Noi le primim cu recunoştinţă şi în comuniune cu toate celelalte comunităţi ale credincioşilor celebrăm Cina Domnului…”

În jurul anului 1250 a. C. evreii au ieşit din Egipt şi şi-au început drumul libertăţii prin trecerea Mării Roşii. Îi conducea Moise; dar în realitate Dumnezeu era “Domnul” cel care-i conducea.

Era perioada în care, conform obiceiurilor foarte vechi ale nomazilor semiţi, se “jertfea mielul” la apusul soarelui, noaptea cu lună plină după echinocţiul de primăvară, mai înainte de a porni în transhumanţă. O anumită cantitate din sângele victimei era pus pe acoperişul corturilor, pentru a fi apăraţi oamenii şi animalele de orice nenorocire şi răutate. Mielul era mâncat în timpul nopţii, mai înainte de a porni la drum…

Acea sărbătoare se numea “Paşte”. Dar în acel an a fost un Paşte diferit ca de obicei: a fost “Paştele Domnului”, noaptea intervenţiei sale decisive pentru eliberarea poporului lui Israel.

În felul acesta, vechiul ritual al mielului a devenit pentru evrei nu numai o sărbătoare pur şi simplu tradiţională de primăvară, dar “memorialul” acelei nopţi: amintirea vie şi perenă a intervenţiei lui Dumnezeu – “cu mână şi braţ puternic” (Dt 4,34) – pentru a scoate pe poporul său din condiţia de sclavie şi a-l conduce spre ţara promisă.

Pe la anul 30 d. C. Isus a celebrat Paştele împreună cu ucenicii săi la Ierusalim. El ştia că “a sosit ora plecării din această lume la Tatăl” (Evanghelie). De aceea, la începutul cinei, după ce a luat în mâinile sale pâinea, şi după ce a pronunţat tradiţionala rugăciune de binecuvântare, a frânt pâinea şi a dat-o ucenicilor săi spunând: “Acesta este trupul meu, care este pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea”. Iar spre sfârşitul cinei a luat cupa cu vin, a mulţumit prin rugăciunea de binecuvântare şi a dat-o ucenicilor săi spunând: “Acest potir este noua alianţă în sângele meu…” (lectura a doua).

Tot în acea noapte Isus a fost trădat şi “dat” pentru a fi judecat, condamnat şi ucis. Prin acele acţiuni şi prin acele cuvinte ale sale din timpul cinei, Isus a voit să rezume şi să condenseze întreaga semnificaţie a vieţii şi morţii sale: un dar pentru noi.

“Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (Evanghelie). Conform cuvintelor înseşi ale lui Isus, “nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Şi este tocmai ceea ce a făcut Isus: ducând până la limita extremă a morţii pe cruce acea atitudine de slujire şi dăruire de sine în care el şi-a trăit întreaga sa existenţă umană.

În acea noapte a început noul Paşte: o nouă “eliberare”, raportată nu numai la un mic popor, dar la întreaga omenire. Dându-se în mod liber la o moarte nedreaptă şi violentă, Isus a învins atotputernicia răului, care părea că are stăpânire peste toate în această lume. În realitate, El a înviat din morţi, deschizând “trecerea” la viaţa deplină şi veşnică cu Dumnezeu pentru toţi oamenii.

De fapt nici moartea şi nici învierea lui Isus nu-l vor privi numai pe el. El “a venit de la Dumnezeu” în lume (Evanghelie) – împărtăşind în toate, în afară de păcat, condiţia umană – pentru “a se întoarce la Dumnezeu”, dându-ne nouă tuturor posibilitatea de a împărtăşi la rândul nostru viaţa sa de înviat.

Şi tocmai aceasta a voit să semnifice în primul rând Isus, începând să spele picioarele ucenicilor săi chiar în aceeaşi seară. Este nevoie să “fim spălaţi” de Cristos pentru “a avea parte împreună cu el” (cf Evanghelie); şi tocmai puterea iubirii până la moarte a fost aceea care a spălat lumea de “corupţia” păcatului, care îndepărtându-l pe om de Dumnezeu îl separă de rădăcinile vieţii.

Aşadar astăzi este Joia Sfântă: în ascultare faţă de cuvântul lui Isus (“Faceţi aceasta în amintirea mea”), noi “celebrăm memorialul morţii şi învierii sale”. Şi ne amintim de seara în care el a instituit sacramentul Euharistiei, pentru a face veşnic actuală dăruirea de sine însuşi: “Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu oferit ca jertfă pentru voi…”.

Însă împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului îl angajează pe fiecare dintre noi să “facă aşa cum a făcut şi el” (Evanghelia): adică să traducem viaţa noastră în termeni de dăruire şi slujire unii faţă de ceilalţi (cf. Colecta: “… Dă-ne ca prin participarea la un aşa de mare mister să ajungem la plinătatea dragostei şi a vieţii”).

Fără retorică: tocmai aceasta este învăţătura care ne parvine de la Paştele lui Cristos, centrul şi fundamentul credinţei pe care o mărturisim: nu există o altă forţă decât cea a iubirii pentru a învinge aparenta atotputernicie a răului în lume…

pr. Anton Iştoc Ritul latin