Predici

(predică pe marginea lecturii a doua)

Păcatul este o problemă foarte serioasă pentru Ioan. Cât de serios ia Ioan păcatul se poate vedea din a doua lectură de astăzi. În Evanghelia sa, Ioan ne spune de ce a scris: “Acestea au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20,31). În a doua lectură de astăzi, din prima scrisoare a lui Ioan, el ne spune din nou de ce a scris: “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2,1). Dacă luăm aceste două declaraţii de intenţie ca două feţe ale aceleiaşi monede, putem înţelege că pentru Ioan a crede în Cristos înseamnă a înceta să fii un păcătos. După cum vede Ioan lucrurile, între a fi copil al lui Dumnezeu şi a fi păcătos este o contradicţie. Găsim aceasta afirmată mai ferm în 1Ioan 3: “Oricine rămâne în El nu păcătuieşte. Oricine păcătuieşte, nici nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut. Cine comite păcatul este de la diavol pentru că diavolul păcătuieşte de la început. Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3,6.8-9).

Pentru Ioan aşa ar trebui să stea lucrurile. Acesta este idealul la care fiecare creştin ar trebui să aspire. Totuşi, Ioan este suficient de realist ca să admită că, de fapt, majoritatea creştinilor nu reuşesc să urmeze acest ideal. În realitate mulţi creştini încă se lasă pradă păcatului ocazional. Unii predicatori de astăzi i-ar trimite pe aceşti credincioşi păcătoşi direct pe fundul iadului. Dar nu Ioan. Pentru Ioan există speranţă chiar şi pentru credinciosul aflat în păcat. Acelaşi Cristos care este tăria credinciosului drept este şi remediul credinciosului păcătos. “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (1Ioan 2,1-2). Deschiderea arătată de Ioan nu se încheie cu încorporarea credincioşilor păcătoşi. Jertfa lui Cristos este universală în efectele ei. Ioan, de aceea, îl vede pe Cristos ca pe ispăşitorul păcatelor întregii omeniri, adică a credincioşilor şi a necredincioşilor deopotrivă. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (versetul 2).

În acest scurt pasaj, Ioan pare a provoca creştinismul popular şi îngust la minte al vremii lui. Sesizăm provocările marcate prin cuvântul “dar”: Ioan prezintă viziunea tradiţională şi apoi cu “dar” introduce punctul său de vedere. Să ne concentrăm asupra acestor trei “dar”, pentru că ele subliniază bine învăţătura lui Ioan. Există trei apariţii ale lui “dar”, desigur în funcţie de traducerea folosită:

(1) “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept” (versetul 1). Aici Ioan provoacă mentalitatea conform căreia credincioşii care au păcătuit sunt pierduţi pentru totdeauna, fără speranţă de reconciliere cu Dumnezeu. Această gândire, cunoscută sub numele de donatism, a fost respinsă de Biserica Universală, care crede asemenea lui Ioan că harul lui Cristos este suficient pentru a-l readuce pe păcătosul ce se pocăieşte la o stare de deplină reconciliere cu Dumnezeu şi cu Biserica. Să nu uităm că Cristos ne-a dat Sacramentul Spovezii!

(2) “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (versetul 2). Aici Ioan provoacă mentalitatea conform căreia ispăşirea şi mântuirea câştigată de Cristos este aplicabilă doar credincioşilor creştini. Aceasta nu înseamnă că credinciosul şi necredinciosul au şanse egale de mântuire. Credinciosul are cu siguranţă un mai larg acces la harul lui Dumnezeu prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sacramente. Cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu în Cristos nu poate să fie limitată de graniţele Bisericii. Necredincioşii pot să bâjbâie după adevăr în întunericul necredinţei, dar dacă ei caută adevărul cu sinceritate, harul lui Dumnezeu îi va găsi chiar şi în beznă.

(3) “Cine spune ‘Eu îl cunosc’, dar nu ţine poruncile Lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. Dar dacă cineva păstrează cuvântul Lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită” (versetele 4-5). Aici Ioan îi provoacă pe cei care pretind că îl cunosc pe Dumnezeu şi îl iubesc, dar nu se angajează cu seriozitate să păzească poruncile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, gradul în care cineva păzeşte poruncile lui Dumnezeu indică măsura iubirii pe care acesta i-o poartă lui Dumnezeu, măsura cunoaşterii lui Dumnezeu.

Aceste învăţături ale lui Ioan explicate creştinilor din acele zile se aplică în egală măsură creştinilor de astăzi. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, trebuie să fim mai înţelegători, ştiind că nimeni, dar absolut nimeni, nu se află în afara orbitei de iubire şi îndurare a lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte pe noi, trebuie să fim mai pretenţioşi cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin