Start > Ritul latin > Duminica a VI-a după Paști

Duminica a VI-a după Paști

20 March 2008
1,619 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a VI-a după Paște (Anul A)

La capătul misiunii sale în această lume, pregătindu-și întoarcerea la Tatăl său ceresc, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, făgăduiește ucenicilor săi pe Duhul Sfânt care va desăvârși în Biserică de-a lungul timpului până la a doua sa venire, opera răscumpărării înfăptuită odată pentru totdeauna prin patima, moartea și învierea sa glorioasă.

În viața sa pământească, Isus, Fiul Întrupat din Fecioara Maria, ne-a revelat nouă nu numai persoana Tatălui sau persoana sa, dar ne-a dezvăluit și persoana Duhului Sfânt. Suntem astfel conduși la credința în Sfânta Treime pe care trebuie să o trăim ca fii ai Tatălui, în Fiul, prin Duhul Sfânt.

Trăind bucuria pascală, Biserica, prin liturgia cuvântului de astăzi, ne pune în lumină mai mult persoana Duhului Sfânt și acțiunea sa mântuitoare în lume, fără a umbri cu ceva ori slăbi prin aceasta unitatea dintre Duhul Sfânt și celelalte persoane divine. Astfel, cu duminica aceasta, am putea spune că Biserica deschide un mic advent în vederea pregătirii sărbătorii Coborârii Duhului Sfânt, Rusaliile. De aceea, astăzi ne întrebăm: cine este Duhul Sfânt și care este misiunea sa pe pământ? Mai este oare actual pentru omul contemporan mesajul pe care lecturile acestei duminici doresc să-l transmită?

Reflectând cu credință asupra fragmentelor scripturistice vom descoperi și vom da răspunsul adecvat fiecărei întrebări.

Pericopa evanghelică este luată din Evanghelia după sfântul Ioan și ne relatează un fragment din discursul de adio de la Cina de pe urmă a lui Isus. Textul începe și se termină în aceeași idee, porunca iubirii față de Cristos: “Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl și alt Apărător vă va da vouă ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,15-16).

Iubirea pentru Cristos nu se reduce doar la un simplu afect de prietenie sau la un simplu acord uman, dar este mult mai profundă: a păzi poruncile, și … nu orice porunci dar numai pe ale sale, distingând astfel Legea Nouă a Noului Testament de Legea Vechiului Testament. Dar, poruncile lui Isus se reduc în cele din urmă la o singură poruncă și cea mai mare: porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. La evanghelistul Ioan a păzi poruncile lui Cristos înseamnă a-i păzi cuvântul (cf. In 14,23), care se identifică cu voința lui Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 7,21). Așadar, porunca iubirii se identifică cu păzirea cuvântului și cu îndeplinirea voinței divine. Duhul Sfânt apare în acest context strâns legat de această poruncă.

Evanghelistul Ioan îl numește pe Duhul Sfânt “Paracletus – alt Apărător” (In 14,16). Termenul îi este propriu doar lui, făcând astfel distincție între primul Apărător, Isus Cristos (1In. 2,1) și Duhul Sfânt, între timpul acțiunii lui Cristos și timpul acțiunii Duhului Sfânt. Totodată, evanghelistul îl prezintă pe Duhul Sfânt ca pe un dar gratuit din partea Tatălui, și, mai mult, ca “Duhul adevărului” (In 14,17).

Duhul Sfânt este Duhul adevărului întrucât nu ne dezvăluie un adevăr diferit de acela al lui Cristos, care este “calea, adevărul și viața” (In 14,6). Nu îl substituie pe Cristos, dar contribuie ca el să fie cunoscut mai profund și să fie trăit mai intens în noua sa formă de prezență, mai intimă, cu ai săi: “Voi îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și este în voi” (In 14,17). Însă nu toți oamenii sunt ucenicii lui Isus, pentru că nu toți îl cunosc și nu toți îl iubesc. Lumea nu-l iubește pe Cristos și de aceea rămâne oarbă în fața realităților suprafirești. Ucenicii însă îl cunosc, îl iubesc și de aceea vor vedea, pentru că așa cum spune Cristos “Eu sunt viu și voi de asemenea veți fi vii” (In 14,20).

Isus urmează să se înalțe la Tatăl său ceresc. Această dezvăluire provoacă întristare în rândurile apostolilor, drept pentru care Isus intervine îmbărbătându-i: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In 14,18). În timpul lui Isus, orfan, în limba greacă, însemna părăsit de maestru. Dar, adevăratul Maestru nu-și părăsește discipolii. În consecință, Isus nu-i va părăsi pe apostoli și va reveni la ei, însă într-un alt mod, diferit. Această revenire a lui Isus în inimile apostolilor este posibilă datorită aceleiași acțiuni a Duhului Sfânt. Este o prezență interioară în care Fiul și Tatăl vor veni, vor locui și se vor manifesta celor care iubesc Cuvântul și i s-au încredințat lui în credință: “Cine primește poruncile mele și le păzește acela mă iubește; iar cine mă iubește pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, și-l voi iubi și eu, și mă voi arăta lui” (In 14,21).

Fără Duhul Sfânt nici unul dintre noi nu va putea înțelege faptele și cuvintele lui Isus Cristos și mai ales sensul pătimirii și morții sale. Duhul nu numai că ne arată ce trebuie să facem, dar ne dă și tăria de a face.

Filip, unul dintre cei șapte diaconi aleși de apostoli în vederea slujirii Cuvântului lui Dumnezeu și, pe care cartea Faptele Apostolilor în prima lectură îl prezintă ca evanghelizator într-un oraș al Samariei, poate fi pentru noi un exemplu elocvent de mărturisitor al lui Cristos care a înțeles faptele și cuvintele lui Isus. Prin munca sa în afara zidurilor Ierusalimului Filip împlinește porunca dată de Cristos după învierea sa din morți: “Mergeți în lumea întreagă și vestiți evanghelia la toate popoarele” (Mc 16,15), demonstrând astfel universalitatea Împărăției Cerurilor, a Bisericii.

Cuvântul proclamat de Filip este însoțit de “semnele pe care le săvârșea” (Fap 8,6), și prin urmare, sămânța Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt săvârșită lăuntric, provoacă adeziunea la credință și primirea ei în cei care acceptă Cuvântul lui Cristos, conducându-i astfel la botez. Dar, pentru a fi martor și mărturisitor al credinței în Cristos Isus nu este suficient a primi numai botezul. De aceea, Petru și Ioan vin de la Ierusalim pentru a conferi sacramentul plinătății darului Duhului Sfânt “căci Duhul Sfânt nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei…” (Fap 8,16).

Efectul întâlnirii dintre Cuvântul lui Dumnezeu proclamat, lucrarea Duhului Sfânt și oameni este bucuria spirituală care îi cuprinde pe toți locuitorii orașului (cf. Fap 8,8).

Renumitul scriitor rus Dostoevski, prezintă un personaj care intrând într-un han vede o femeie din popor, care face semnul Sfintei Cruci pe pieptul micului ei copil încă în fașă. “Ce s-a întâmplat?” o întrebă el. “Domnule, a surâs pentru prima dată! Și, când o mamă vede primul surâs al copilului ei se bucură așa cum Dumnezeu se bucură când vede un păcătos care se convertește; trebuia deci să-l consacru…” Și Duhul Sfânt consacră bucuria între oameni dându-le pacea interioară pe care lumea nu o poate da, și de care au mare nevoie cei care își mărturisesc propria credință în fața acelora care “vorbesc de rău purtarea lor cea dreaptă întru Cristos” (1Pt 3,16).

Creștinul matur, martor și mărturisitor al lui Cristos mort și înviat, este îndemnat de către apostolul Petru ca în fața prigonitorilor și a acuzelor ce i se aduc să urmeze exemplul lui Cristos (cf. 1Pt 3,18), chiar dacă pentru aceasta ar trebui să sufere martiriul.

Martiriul este înalta mărturie de iubire față de Cristos Domnul, semnul speranței creștine în învierea de apoi, prin aceea că același Spirit Sfânt care l-a înviat pe Isus Cristos ne va învia și pe noi: “Iar dacă Spiritul aceluia care l-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, acela care l-a înviat din morți pe Cristos Isus le va da viață și trupurilor voastre muritoare prin Spiritul său, care locuiește în voi” (Rom 8,11). Aceasta este, de fapt, speranța pe care trebuie să o trăim în trupurile și sufletele noastre și la care ne cheamă Biserica în acest timp pascal.

Economiei Cuvântului îi urmează economia învățăturii Duhului Sfânt. Ambele economii au un singur obiectiv: Revelația. Aceasta provine de la Tatăl, este înfăptuită de Isus și perfecționată de Duhul Sfânt care o va interpreta pentru Biserică, pentru noi, ca să ne conformăm ei. “Fără Duhul Sfânt nu putem cunoaște cuvântul lui Dumnezeu, după cum fără Fiu nu putem ajunge la Tatăl, deoarece cunoașterea Tatălui este Fiul, iar cunoașterea Fiului lui Dumnezeu se dobândește prin intermediul Duhului Sfânt”, după cum ne învață sfântul Irineu (sfântul Irineu, Demonstratio).

Astăzi, această operă răscumpărătoare este constant înfăptuită în inimile noastre de Domnul în Duhul său Sfânt, proporțional cu credința noastră în prezența vivificată a Duhului în Cuvânt și sacramentele credinței, în special, în Dumnezeiasca Euharistie, în care omenitatea glorificată a Domnului este izvorul viu și permanent al Duhului Sfânt în Biserică.

Numai printr-o participare asiduă și plină de credință la misterul lui Cristos vom putea să-l înțelegem pe Duhul Sfânt și lucrarea sa în noi. Numai călăuziți de lumina Duhului Sfânt vom reuși să credem cu adevărat lui Cristos. Și, numai în Cristos prin Duhul Sfânt îl vom descoperi pe Dumnezeu Tatăl.

Cum îl vom putea înțelege altfel pe Duhul Sfânt decât numai în unitatea dintre Persoanele treimice? Avem nevoie de lumina Duhului Sfânt așa după cum avem nevoie de aerul pe care-l respirăm. Pentru noi care trăim în întunericul rațiunii, el este soarele care îl descoperă înțelegerii noastre pe Cristos, care la rândul său îl arată cunoașterii noastre pe Dumnezeu Tatăl și ne conduce la el. Pentru aceasta ne întrebăm despre Duhul Sfânt, despre misiunea sa pe acest pământ și despre actualitatea mesajului lecturilor acestei duminici.

Să-l rugăm, așadar, pe Isus Cristos, unicul nostru Mijlocitor la Tatăl ca să trimită Duhul său Sfânt asupra Bisericii sale, iar noi să-i spunem: “Vino Duhule Sfinte, umple inimile credincioșilor tăi și aprinde în ele focul iubirii tale”.

Alfons-Cristian ALBERT

Ritul latin