Start > Ritul latin > Duminica a V-a după Paști

Duminica a V-a după Paști

20 March 2008
951 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a V-a după Paște (Anul A)

Scriitorul francez François Varillon afirma că “în centrul deciziilor pe care le luăm se află Cristos înviat. Fiecare dintre deciziile noastre este un Paște, adică are formă de moarte și de înviere”. Cristos, prin moartea și învierea sa, nu a răscumpărat numai lumea cuprinsă de păcat, dar a sfințit mințile și ideile lumii întregi, idei care după sfântul Augustin cântăresc mai mult decât masa întregului univers.

Liturgia cuvântului din această duminică ne orientează spre Cristos în calitate de manifestare plenară a Tatălui și vocația fiecărui creștin de a deveni piatră vie la marele edificiu viu al Bisericii.

În evanghelie este cuprinsă întrebarea firească a omului: cum îl pot cunoaște pe Dumnezeu? Isus Cristos este cheia acestui răspuns, iar intensitatea cu care-l cunoaștem pe Isus devine și măsura în care îl cunoaștem pe Tatăl.

Cine este Isus pentru noi? De ce a venit în lume? Isus a venit în lume să-l provoace pe om, să-l facă conștient de neputința lui de a-l descoperi singur pe Dumnezeu.

Marile genii au împărăția lor, strălucirea lor, n-au nevoie de mărețiile pământești care n-au nici un raport cu ceea ce caută ei. Pe ei îi văd numai mințile, ochii nu-i văd; dar este de ajuns.

Sfinții au imperiul lor, strălucirea lor și n-au nevoie de mărețiile pământului care nu fac parte din preocupările lor și care nu adaugă, nici nu răpesc din măreția pe care o doresc ei. Sunt văzuți de Dumnezeu și de îngeri, iar nu de trupuri sau de minți curioase. Dumnezeu le ajunge.

Isus Cristos, fără avere și fără nici o producție științifică își păstrează rangul său de sfințenie. El n-a dat lumii invenții, n-a domnit, ci a fost umil, răbdător, sfânt înaintea lui Dumnezeu, teribil pentru demoni și fără nici un păcat. Cu ce mare pompă, însă, și măreție vine el în ochii inimii celui care crede în cuvintele și faptele lui. Din 33 de ani el trăiește 30 fără să se facă văzut. În alți trei trece drept un înșelător; preoții și fruntașii nației sale îl reneagă; prietenii și apropiații săi îl disprețuiesc, în sfârșit moare de o moarte rușinoasă trădat de unul dintre ai săi, renegat de altul și părăsit de toți. Nicicând un om n-a cunoscut atâta strălucire și totuși nici un om n-a avut parte de mai multă ocară ca el. Toată strălucirea aceasta nu ne-a servit decât nouă, ca să ni-l facă mai ușor cunoscut pe Tatăl.

Ultimul discurs al lui Isus, sau discursul de adio, provoacă teama în mijlocul apostolilor. Despărțirea de Cristos și perspectiva de a rămâne abandonați într-o lume ostilă, face ca întreaga construcție bazată pe încrederea în el să se năruie. Cei trei ani petrecuți alături de maestrul lor nu mai au nici un sens. Concluzia la care ajunge Filip pare una normală: “Arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns” (In 14, 9). Isus însă ne dezvăluie raportul Tată – Fiu: “Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (14, 9), este imaginea Tatălui și este calea care conduce spre el: “Eu sunt calea adevărul și viața” (14,6). Pe viitor protecția le va fi asigurată de Sfântul Duh în timp ce Isus pleacă să le pregătească un loc în casa Tatălui, metaforă ce indică locuința lui Dumnezeu, unde cel drept este primit și se află în siguranță. În textele apocaliptice sensul este spiritual și escatologic: a locui în casa Tatălui înseamnă a avea pace, odihnă, mântuire.

Paralelismul între revelația mozaică și revelația lui Isus este o temă constantă a teologiei sfântului Ioan. Avem în antiteză calea lungă pe care Israel trebuie să o parcurgă pentru a ajunge în țara promisă și calea care devine subiect viu, Cristos care conduce la Tatăl. Israel căuta un loc material în care să găsească bunăstare pentru viața pământească, unde bunurile sunt relative. Cristos este locul spiritual în care se găsesc lucrurile divine și escatologice. Pentru Ioan, mijlocirea lui Isus este esențială: el este calea spre Tatăl.

Isus însă este și adevărul. Henri de Lubac afirmă: “Isus este adevărul, deoarece în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu este co-etern cu Tatăl, expresie substanțială a gândirii sale în timp ce cuvântul făcut carne este expresia revelatoare”. Isus e adevărul, realitatea în care rămânem legați, în care avem încredere, în care credem. El este reflexul gloriei lui Dumnezeu și imaginea ființei sale.

Prin cunoaștere, omul ajunge să distingă și să înțeleagă realitățile care îl înconjoară. Cunoașterea lui Isus nu este doar pur intelectuală, dar o îmbrățișare de iubire, a crede în cuvântul și în faptele sale: “Credeți-mă că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine, credeți-mă cel puțin pentru lucrările acestea” (In 14,11).

În Noul Testament distingem două cunoașteri ale Tatălui: una actuală, prin întruparea Cuvântului în Isus Cristos, iar alta escatologică, acolo unde îl vom vedea pe Dumnezeu față către față. Cunoașterea lui Isus devine cunoașterea Tatălui.

Adevărul nu se găsește nici în mințile înțelepților, nici în mâna celor puternici de pe pământ, dar se găsește în Omul Cristos, Cel care dă mărturie despre Adevăr și-i slujește: “Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este în adevăr, ascultă glasul meu” (In 18,37).

Isus este viața noastră. Viața, acest cuvânt măreț, râvnit în special de cei neputincioși și infirmi, este o luptă continuă. Dar pentru ce luptă omul? Unii luptă ca să-și păstreze viața, ea fiind lucrul cel mai de preț al omului. Fiecare om ține la viața lui, ține ca această viață să fie cât mai lungă, să o trăiască în sănătate, în tot ce-i trebuie, și să se desăvârșească.

În secolul al XV-lea, regele Angliei, Robert, într-una din incursiunile sale militare, a fost lovit grav de veninul unei săgeți slobozită de un barbar. Nu mai era nici o speranță de supraviețuire. Unicul remediu era, după părerea medicilor, ca cineva să-i sugă cu buzele rana infectă și astfel regele era salvat. Însă Robert nu i-a permis nimănui un astfel de tratament, temându-se de transmiterea morții sale unuia dintre ostașii săi. În timpul nopții, pe când regele era cufundat într-un somn adânc, un soldat pătrunde în cortul regelui, ridică ușor brațul rănit și-i suge veninul cu un calm ieșit din comun. A băut moartea, însă regele a fost salvat.

Istoria amintește de acest episod de eroism. Ce a fost Isus pentru noi? Nu a fost un soldat care se sacrifică pentru regele său, dar e însuși regele ce se sacrifică chiar pentru ultimul dintre soldații săi; este Dumnezeu care moare pentru a dărui viața sclavului cel mai de jos. Prin păcatul originar și prin păcatele noastre personale, cerul ar trebui să fie închis pentru noi. Însă Fiul lui Dumnezeu a avut milă de moartea noastră. Se face om pentru ca să se pună în locul nostru și patima lui e patima pe care ar fi trebuit noi s-o purtăm.

Isus este izvorul dătător de viață, iar Biserica este rădăcina care-și trage seva din Cristos. El este piatra vie și fundamentală a oricărei construcții, centrul vivificator al celor care se strâng în jurul lui, baza solidă a credinței și Bisericii. Mersul vieții creștine este trinitar: în Duh, prin Cristos, la Tatăl. “Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca o casă spirituală, o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,5). Mesajul este universal, se adresează tuturor oamenilor, un îndemn de a forma “o preoție sfântă” care să vestească Cuvântul lui Dumnezeu. Nu noi am ales Biserica, dar Dumnezeu ne cheamă să fim membrii ei, să construim împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Și astăzi suntem chemați să-i oferim lui Dumnezeu decizia noastră de credință. Să-i fim recunoscători lui Dumnezeu că din bunăvoința privirii sale milostive față de noi l-a trimis pe Cristos în lume și să-l rugăm pe cel care a purtat vina noastră: Doamne, când adevărul devine minciună și nu se deosebește de eroare, când viața noastră se apropie de apus iar noi nu i-am dat încă nici un contur, fii tu cel care ne conduce la Tatăl, fii tu însoțitorul nostru, căci fără tine ne vom rătăci pe una din cărările vieții noastre și ne este teamă că nu vom mai găsi calea cea adevărată în Tine.

Cristian CIOBANCĂ

Ritul latin