Predici

Scriitorul francez François Varillon afirma că “în centrul deciziilor pe care le luăm se află Cristos înviat. Fiecare dintre deciziile noastre este un Paşte, adică are formă de moarte şi de înviere”. Cristos, prin moartea şi învierea sa, nu a răscumpărat numai lumea cuprinsă de păcat, dar a sfinţit minţile şi ideile lumii întregi, idei care după sfântul Augustin cântăresc mai mult decât masa întregului univers.

Liturgia cuvântului din această duminică ne orientează spre Cristos în calitate de manifestare plenară a Tatălui şi vocaţia fiecărui creştin de a deveni piatră vie la marele edificiu viu al Bisericii.

În evanghelie este cuprinsă întrebarea firească a omului: cum îl pot cunoaşte pe Dumnezeu? Isus Cristos este cheia acestui răspuns, iar intensitatea cu care-l cunoaştem pe Isus devine şi măsura în care îl cunoaştem pe Tatăl.

Cine este Isus pentru noi? De ce a venit în lume? Isus a venit în lume să-l provoace pe om, să-l facă conştient de neputinţa lui de a-l descoperi singur pe Dumnezeu.

Marile genii au împărăţia lor, strălucirea lor, n-au nevoie de măreţiile pământeşti care n-au nici un raport cu ceea ce caută ei. Pe ei îi văd numai minţile, ochii nu-i văd; dar este de ajuns.

Sfinţii au imperiul lor, strălucirea lor şi n-au nevoie de măreţiile pământului care nu fac parte din preocupările lor şi care nu adaugă, nici nu răpesc din măreţia pe care o doresc ei. Sunt văzuţi de Dumnezeu şi de îngeri, iar nu de trupuri sau de minţi curioase. Dumnezeu le ajunge.

Isus Cristos, fără avere şi fără nici o producţie ştiinţifică îşi păstrează rangul său de sfinţenie. El n-a dat lumii invenţii, n-a domnit, ci a fost umil, răbdător, sfânt înaintea lui Dumnezeu, teribil pentru demoni şi fără nici un păcat. Cu ce mare pompă, însă, şi măreţie vine el în ochii inimii celui care crede în cuvintele şi faptele lui. Din 33 de ani el trăieşte 30 fără să se facă văzut. În alţi trei trece drept un înşelător; preoţii şi fruntaşii naţiei sale îl reneagă; prietenii şi apropiaţii săi îl dispreţuiesc, în sfârşit moare de o moarte ruşinoasă trădat de unul dintre ai săi, renegat de altul şi părăsit de toţi. Nicicând un om n-a cunoscut atâta strălucire şi totuşi nici un om n-a avut parte de mai multă ocară ca el. Toată strălucirea aceasta nu ne-a servit decât nouă, ca să ni-l facă mai uşor cunoscut pe Tatăl.

Ultimul discurs al lui Isus, sau discursul de adio, provoacă teama în mijlocul apostolilor. Despărţirea de Cristos şi perspectiva de a rămâne abandonaţi într-o lume ostilă, face ca întreaga construcţie bazată pe încrederea în el să se năruie. Cei trei ani petrecuţi alături de maestrul lor nu mai au nici un sens. Concluzia la care ajunge Filip pare una normală: “Arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14, 9). Isus însă ne dezvăluie raportul Tată – Fiu: “Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (14, 9), este imaginea Tatălui şi este calea care conduce spre el: “Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (14,6). Pe viitor protecţia le va fi asigurată de Sfântul Duh în timp ce Isus pleacă să le pregătească un loc în casa Tatălui, metaforă ce indică locuinţa lui Dumnezeu, unde cel drept este primit şi se află în siguranţă. În textele apocaliptice sensul este spiritual şi escatologic: a locui în casa Tatălui înseamnă a avea pace, odihnă, mântuire.

Paralelismul între revelaţia mozaică şi revelaţia lui Isus este o temă constantă a teologiei sfântului Ioan. Avem în antiteză calea lungă pe care Israel trebuie să o parcurgă pentru a ajunge în ţara promisă şi calea care devine subiect viu, Cristos care conduce la Tatăl. Israel căuta un loc material în care să găsească bunăstare pentru viaţa pământească, unde bunurile sunt relative. Cristos este locul spiritual în care se găsesc lucrurile divine şi escatologice. Pentru Ioan, mijlocirea lui Isus este esenţială: el este calea spre Tatăl.

Isus însă este şi adevărul. Henri de Lubac afirmă: “Isus este adevărul, deoarece în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu este co-etern cu Tatăl, expresie substanţială a gândirii sale în timp ce cuvântul făcut carne este expresia revelatoare”. Isus e adevărul, realitatea în care rămânem legaţi, în care avem încredere, în care credem. El este reflexul gloriei lui Dumnezeu şi imaginea fiinţei sale.

Prin cunoaştere, omul ajunge să distingă şi să înţeleagă realităţile care îl înconjoară. Cunoaşterea lui Isus nu este doar pur intelectuală, dar o îmbrăţişare de iubire, a crede în cuvântul şi în faptele sale: “Credeţi-mă că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine, credeţi-mă cel puţin pentru lucrările acestea” (In 14,11).

În Noul Testament distingem două cunoaşteri ale Tatălui: una actuală, prin întruparea Cuvântului în Isus Cristos, iar alta escatologică, acolo unde îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă. Cunoaşterea lui Isus devine cunoaşterea Tatălui.

Adevărul nu se găseşte nici în minţile înţelepţilor, nici în mâna celor puternici de pe pământ, dar se găseşte în Omul Cristos, Cel care dă mărturie despre Adevăr şi-i slujeşte: “Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este în adevăr, ascultă glasul meu” (In 18,37).

Isus este viaţa noastră. Viaţa, acest cuvânt măreţ, râvnit în special de cei neputincioşi şi infirmi, este o luptă continuă. Dar pentru ce luptă omul? Unii luptă ca să-şi păstreze viaţa, ea fiind lucrul cel mai de preţ al omului. Fiecare om ţine la viaţa lui, ţine ca această viaţă să fie cât mai lungă, să o trăiască în sănătate, în tot ce-i trebuie, şi să se desăvârşească.

În secolul al XV-lea, regele Angliei, Robert, într-una din incursiunile sale militare, a fost lovit grav de veninul unei săgeţi slobozită de un barbar. Nu mai era nici o speranţă de supravieţuire. Unicul remediu era, după părerea medicilor, ca cineva să-i sugă cu buzele rana infectă şi astfel regele era salvat. Însă Robert nu i-a permis nimănui un astfel de tratament, temându-se de transmiterea morţii sale unuia dintre ostaşii săi. În timpul nopţii, pe când regele era cufundat într-un somn adânc, un soldat pătrunde în cortul regelui, ridică uşor braţul rănit şi-i suge veninul cu un calm ieşit din comun. A băut moartea, însă regele a fost salvat.

Istoria aminteşte de acest episod de eroism. Ce a fost Isus pentru noi? Nu a fost un soldat care se sacrifică pentru regele său, dar e însuşi regele ce se sacrifică chiar pentru ultimul dintre soldaţii săi; este Dumnezeu care moare pentru a dărui viaţa sclavului cel mai de jos. Prin păcatul originar şi prin păcatele noastre personale, cerul ar trebui să fie închis pentru noi. Însă Fiul lui Dumnezeu a avut milă de moartea noastră. Se face om pentru ca să se pună în locul nostru şi patima lui e patima pe care ar fi trebuit noi s-o purtăm.

Isus este izvorul dătător de viaţă, iar Biserica este rădăcina care-şi trage seva din Cristos. El este piatra vie şi fundamentală a oricărei construcţii, centrul vivificator al celor care se strâng în jurul lui, baza solidă a credinţei şi Bisericii. Mersul vieţii creştine este trinitar: în Duh, prin Cristos, la Tatăl. “Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,5). Mesajul este universal, se adresează tuturor oamenilor, un îndemn de a forma “o preoţie sfântă” care să vestească Cuvântul lui Dumnezeu. Nu noi am ales Biserica, dar Dumnezeu ne cheamă să fim membrii ei, să construim împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Şi astăzi suntem chemaţi să-i oferim lui Dumnezeu decizia noastră de credinţă. Să-i fim recunoscători lui Dumnezeu că din bunăvoinţa privirii sale milostive faţă de noi l-a trimis pe Cristos în lume şi să-l rugăm pe cel care a purtat vina noastră: Doamne, când adevărul devine minciună şi nu se deosebeşte de eroare, când viaţa noastră se apropie de apus iar noi nu i-am dat încă nici un contur, fii tu cel care ne conduce la Tatăl, fii tu însoţitorul nostru, căci fără tine ne vom rătăci pe una din cărările vieţii noastre şi ne este teamă că nu vom mai găsi calea cea adevărată în Tine.

Cristian CIOBANCĂ

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin