Predici

Fiecare om peregrin pe cărările acestei lumi simte cel puţin o dată în viaţa sa nevoia de a-şi pune acele întrebări fundamentale care privesc existenţa sa, sensul vieţii sale: Cine sunt? De unde vin? Încotro merg? Care sunt coordonatele drumului pe care trebuie să merg? De cele mai multe ori se simte neputincios în a răspunde acelei întrebări care priveşte tendinţa înrădăcinată în fiinţa sa de a urca, de a creşte spre absolut, dorul existenţial despre care Blaga spune că “Ne duce pe un drum ce dincolo de orice călător mai are o prelungire” (Dorul-dor).

De două mii de ani, noi, creştinii, martori ai Împărăţiei, în faţa acestei chemări divine la plenitudinea existenţei umane, avem acelaşi răspuns: Cred! Evenimentul învierii lui Cristos a redimensionat răspunsul nostru uman la chemarea divină de a deveni fii ai Împărăţiei, pentru că cel care ne conduce pe cărările vieţii este însuşi Domnul.

“Domnul este păstorul meu” (Ps 22). Mesajul primei lecturi se înscrie pe linia acestui motiv psaltic. Este ultima parte a discursului lui Petru, imediat după Rusalii, începutul oficial al predicării Evangheliei, ceea ce explică tonul solemn adoptat. Casa lui Israel trebuie să ştie în mod clar că acel Isus pe care ei l-au cunoscut doar în mod superficial şi l-au crucificat, a fost constituit de Dumnezeu Domn şi Mesia. Cristos Înviat reia pentru noul popor funcţiile şi rolul pe care Dumnezeu le avea în Vechea Alianţă. Isus a devenit Mesia, Cristos, cel consacrat prin excelenţă de însuşi Dumnezeu pentru a-şi asuma misiunea de conducător al poporului său. A afirma că Dumnezeu l-a constituit pe Isus Cristos şi Domn, înseamnă a recunoaşte că Isus se află într-o poziţie unică în istoria mântuirii, aceea de Revelator definitiv al lui Dumnezeu şi Judecător care trebuie să se întoarcă pentru a ţine judecata definitivă.

Anunţului solemn al lui Petru îi urmează reacţia ascultătorilor săi, care s-au simţit străpunşi în inimă. Cuvântul lui Dumnezeu nu e lipsit niciodată de eficienţă, ci este în stare să străpungă orice inimă împietrită, este mai pătrunzător decât o sabie cu două tăişuri. Oamenii din jurul lui Petru nu au fost interpelaţi doar intelectual sau sentimental. Oare ce putea să-i atragă la un fost pescar ca Petru? Ei au fost atinşi în profunzimea lor existenţială, iar sămânţa căzută în inima lor a prins deja rădăcini.

“Fraţilor, ce trebuie să facem?” Este întrebarea care îl asigură pe Petru că pescuirea minunată promisă de Isus a început deja. Răspunsul este categoric: convertirea fiecăruia prin botez este semnul adeziunii la credinţă pe de o parte, iar pe de altă parte, al ruperii totale cu trecutul şi îmbrăcarea unei vieţi noi în spirit. Botezul în numele lui Isus înseamnă că doar în persoana sa se poate obţine mântuirea şi viaţa nouă.

Convertirea trebuie să fie radicală şi să-l aibă ca model pe Cristos mort şi înviat. Invitaţia pe care o face Petru în cea de-a doua lectură pare puţin paradoxală. De ce martorii bucuriei învierii trebuie să fie invitaţi la suferinţă? Răspunsul lui Petru este clar: “Pentru că şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat exemplu să călcaţi pe urmele lui”. Suferinţa lui Cristos are o valoare mântuitoare, pentru că este în favoarea noastră, şi una exemplară, deoarece constituie o paradigmă de reprodus în viaţă. Creştinul care îşi ia crucea participând la suferinţa lui Cristos, îi prelungeşte în acelaşi timp valoarea. Cristos a trăit suferinţa cu o coerenţă care fascinează, încredinţându-se total lui Dumnezeu. În vasul nevinovăţiei lui au încăput toate păcatele noastre, pe care le-a distrus pe cruce prin eficacitatea morţii sale, redându-ne sănătatea: “Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (Is 53,5).

A treia lectură continuă această temă a Bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale printr-o alegorie de o mare densitate. Discursul lui Isus începe printr-o parabolă care nu este însoţită de nici o cheie de interpretare, dar care dobândeşte o dezvoltare graduală. În primul rând, alegoria are o profundă bază biblică, relaţia dintre Iahve şi poporul său apărând deja în Vechiul Testament sub imaginea păstorului şi a turmei (cf.Ez 34). Figura luminoasă a păstorului are o mare înrâurire asupra turmei care are încredere în el şi-l urmează în acest exod din instituţia Templului, care nu mai poate oferi viaţă. Templul devenise un ambient al morţii, iar Bunul Păstor îşi scoate turma sa de aici la fel cum în Exod, Dumnezeu şi-a călăuzit poporul. Isus a primit de la Tatăl misiunea de a-i conduce pe oamenii care cred în el pe drumul eliberării de moarte şi de păcat, pe drumul vieţii şi al libertăţii, aşa cum spune sfântul Irineu: “Cuvântul lui Dumnezeu, Cristos, Domnul nostru, din cauza iubirii sale imense s-a făcut ceea ce suntem noi pentru a face din noi ceea ce este el însuşi” (Adversus Haereses). El, păstorul vieţii, dându-şi viaţa şi luând-o înapoi, murind şi înviind, face posibilă şi reală participarea creştinilor la viaţa divină.

Parabola este şi o avertizare făcută autorităţilor pentru a-şi îndeplini rolul de păzitori ai poporului lui Dumnezeu, e o avertizare care are o notă de urgenţă escatologică şi care în alte pagini din Noul Testament este exprimată prin imaginea judecătorului care stă la poartă. Atacul împotriva fariseilor se bazează nu pe faptul că ei nu sunt păzitorii de drept, ci că sunt hoţi care nu se apropie de turmă prin poartă. Vocea lui Isus, însă, cheamă la libertate şi viaţă; el îşi cunoaşte oile şi le cheamă pe fiecare pe numele său. Această cunoaştere personalizată scoate în evidenţă aspectul deosebit al iubirii păstorului: turma sa nu reprezintă pentru el un simplu număr. El caută intimitatea personală a inimii credinciosului. La sfârşitul parabolei, evanghelistul Ioan adaugă că ascultătorii nu l-au înţeles. De fapt, neînţelegerea lor nu surprinde, pentru că nu e doar o problemă intelectuală, ci incapacitatea voinţei de a răspunde provocării adresată în parabolă.

Astăzi, în Duminica a patra a Paştelui, zi cu o semnificaţie deosebită – pentru că este şi Ziua Mondială a Vocaţiilor – Biserica ne îndeamnă să ne întrebăm ca şi primii ascultători ai lui Petru: “Fraţilor, ce trebuie să facem?”

Atenţia lui Dumnezeu faţă de noi se manifestă printr-o varietate de chemări, toate având importanţa lor. Toţi am primit chemarea la existenţă. Dar câţi dintre noi nu trăiesc doar pe jumătate, resemnaţi să existe, fără încredere în Domnul! Am primit chemarea la credinţă, care, prin darul sacramentelor, ne-a făcut maturi şi capabili de angajament şi mărturie în Biserică şi societate. Orice impuls vocaţional ulterior botezului, comportă în mod necesar un îndemn la convertire. Unii au fost chemaţi special să prelungească în Biserică chiar misiunea lui Isus, Bunul Păstor, prin preoţie, diaconat, viaţă consacrată, asociaţii creştine, viaţă de misiune. Dar ce sunt toate acestea fără dragoste, se întreabă sfântul Paul. Oricâte carisme am fi primit, de am vorbi toate limbile, de am avea darul profeţiei şi am cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, de-am împărţi toată averea săracilor şi ne-am da trupul să fie ars, dacă nu avem dragoste, nu ne foloseşte la nimic (cf. 1Cor 13,1-4). Dragostea este cea dintâi şi cea mai mare poruncă, şi fiind un constitutiv al fiinţei umane, ea reglează intensitatea vieţii noastre. Viaţa este un dar de care nu pot să mă bucur de unul singur: trebuie s-o investesc pentru alţii şi cu alţii. Trebuie să abandonăm egoismul şi să intrăm în comunitatea Domnului înviat, el care este iubirea personificată. În acest sens, fiecare creştin trebuie să se simtă păstor al celuilalt. Aceasta înseamnă a-ţi trăi viaţa ca vocaţie. Este relevantă în acest sens viaţa trăită în acest mod de sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea, deşi nu poseda nimic care să ofere misiunilor, deoarece era carmelită desculţă în conventul din Lisieux, oferea rugăciunile şi sacrificiile sale. Iar când oboseala, sau durerea de cap, sau tusea o tulburau, îşi spunea: “Curaj, curaj. Poate în acest moment un misionar se simte rău în drumul său şi nu mai poate înainta. Pentru el îmi ofer suferinţa ca să poată merge mai departe”. Şi cine dintre noi poate refuza să facă cel puţin atâta pentru a conduce la păşunea lui Cristos acele suflete îndepărtate?

Astăzi noi primim acelaşi mesaj şi ne punem aceleaşi întrebări ca odinioară, ascultătorii lui Petru. Iar răspunsul pe care îl primim este acelaşi: “Mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă în dragoste, căci doar ea este legătura desăvârşirii” (Col 3,4). Convertirea şi dragostea nu sunt condiţionate de legile fizice şi ale timpului.

Cunoaşterea dintre păstor şi turmă depăşeşte simpla cunoaştere conceptuală. Această cunoaştere este prezenţa intimă a unuia cu celălalt, înţelegerea şi încrederea reciprocă, comuniunea inimii şi gândirii, pătrunse în întregime de dragoste. Să îndepărtăm aşadar din noi barierele urii şi slăbiciunilor umane şi să ne deschidem inimile pentru a sorbi din izvoarele mântuirii – căci doar cu inima putem recunoaşte glasul Păstorului.

Andrei DĂSCĂLAŞU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin