Predici

A încerca să epuizezi sărbătoarea Paştelui într-o singură zi, a încerca să circumscriem această sărbătoare numai la o singură duminică, nu este posibil. Cristos cel înviat ne întâlneşte mereu, această întâlnire are loc în celebrarea euharistică. În celebrare, asemenea ucenicilor, îl întâlnim pe Cristos viu, întâlnire autentică care ne schimbă viaţa, o orientează spre o nouă direcţie, spre Tatăl. Întâlnirea cu Cristos este reînnoire, eveniment, este descoperirea lui. Cristos vine în întâmpinarea omului şi-l călăuzeşte spre realităţile escatologice.

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi tocmai această întâlnire realizată de Cristos vrea să o scoată în evidenţă. Antifonul de la psalmul responsorial: “Călăuzeşte-mă, Doamne pe calea vieţii” poate fi firul roşu în înţelegerea lecturilor propuse de Biserică, lecturi care scot în evidenţă rolul lui Cristos de învăţător, rolul de călăuzitor al omenirii la Tatăl.

Prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Petru care în ziua Rusaliilor, plin de Duhul Sfânt, ia cuvântul în mijlocul mulţimii şi-l propovăduieşte pe Isus Cristos cel înviat, învingătorul morţii. Petru îl mărturiseşte pe Isus, Isus cel adeverit de Dumnezeu, adeverit prin fapte puternice, prin minuni şi semne. Acest Isus a fost dat la moarte, însă moartea nu a avut nici o putere asupra lui. Moartea e semnul ce exprimă cel mai bine condiţia fragilităţii omului. Nimeni nu se poate sustrage puterii sale. Cristos a învins moartea nu în sensul că a eliminat-o din lume, dar a manifestat inconsistenţa puterii sale. Ea e doar un moment de trecere, închide un ciclu de viaţă şi deschide un alt mod de viaţă – existenţa cu Dumnezeu. Prin învierea sa, Cristos ne spune că viaţa e viitorul omului, al oricărui om care ca şi Cristos alege valorile Împărăţiei şi prin ele se angajează până la moarte. Spre această existenţă cu Dumnezeu care se realizează prin moarte ne călăuzeşte Isus, Isus care prin Întruparea, Patima, Moartea lui pe cruce şi Învierea sa ne-a deschis calea spre Tatăl. Cristos a răscumpărat lumea, a refăcut legătura omului cu Tatăl, legătură care a fost ruptă prin păcatul primilor oameni, Adam şi Eva.

Despre această răscumpărare ne vorbeşte tot sfântul apostol Petru în cea de a doua lectură luată din prima sa scrisoare. Răscumpărarea omului, ne spune apostolul Petru, nu a avut loc cu aur şi argint ci printr-o jertfă, jertfă supremă pornită din iubire. Cristos şi-a dat viaţa, şi-a vărsat sângele pentru ca omul să fie reconciliat cu Dumnezeu. La jertfa lui Cristos se cere un răspuns dat de către om. Noul mod de a trăi determină o nouă realizare, un nou mod de viaţă – sfinţenia. Sfinţenia e determinată de dublul mod de a trăi, de a trăi în teama de Dumnezeu şi de a trăi în iubire fraternă. Sfinţenia nu are un caracter privat, ci îl are pe Cristos în centru. În jurul lui Cristos creştinii se construiesc împreună pentru a deveni un edificiu spiritual. Fără Cristos omul singur nu se poate sfinţi, deoarece Cristos a spus despre sine: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). A încerca să nu ţinem cont în pelerinajul nostru de Dumnezeu, de Cristos şi de opera sa ar fi o mare greşeală. În Cristos şi pe Cristos trebuie să se bazeze credinţa şi speranţa noastră, el trebuie să ne fie ghid în pelerinajul nostru spre Tatăl.

Sfântul Luca, în fragmentul pe care l-am ascultat la evanghelie, fragment luat din capitolul 24, ne descrie călătoria celor doi ucenici la Emaus, călătorie care va fi plină de surprize pentru cei doi. Ei, care ştiau că Isus a murit, a suferit chinuri groaznice la Ierusalim, conştienţi fiind de faptul că toţi oamenii ştiu ce s-a întâmplat la Ierusalim, rămân miraţi când îi întreabă Isus “despre ce vorbeau”; îi reproşează cei doi: “oare tu eşti singurul dintre toţi cei care au fost la Ierusalim care nu cunoaşte cele petrecute acolo zilele acestea?”.

Întâlnirea celor doi cu Isus are loc în timp ce ei mergeau spre un sat numit Emaus. Cristos devine tovarăşul lor de călătorie, Cristos înviat se reîntâlneşte cu discipolii, vine din nou în mijlocul lor. Într-un mod nou. Sub semnul călătorului singur, nevoiaş, sub semnul pâinii frânte. O prezenţă nu întotdeauna uşor de înţeles, dar întotdeauna iluminatoare şi stimulatoare. Când se naşte descurajarea şi deziluzia, când întreprindem acţiuni ce ne îndepărtează de datoriile noastre şi ne separă de fraţi, atunci Cristos se alătură vagabondajului nostru pentru a ne readuce la bucurie, la speranţă, la comuniune.

Ucenicii nu au înţeles că Domnul trebuia să învie: “Unii dintre ai noştri au mers la mormânt şi au constatat că cele spuse de femei erau adevărate, dar pe el nu l-au văzut” (Lc 24,24). Ei au auzit că Cristos a înviat, au alergat la mormânt dar nu l-au văzut şi din această cauză n-au crezut în mărturia femeilor. Era peste puterile lor să înţeleagă cum cineva poate să învie din morţi. Asemenea apostolului Toma, ei nu înţeleg că Domnul a înviat. Isus îi călăuzeşte, îi învaţă, încearcă să le deschidă ochii arătându-le că Mesia trebuia să sufere, să pătimească, să moară şi să învie, şi toate aceste evenimente ale vieţii sale au fost prezise de profeţi. Isus învaţă, acest aspect este scos foarte bine în evidenţă de către sfântul Ioan al Crucii care ne spune că: “Cristos este asemenea unei mine bogate în imense vine, în filoane de comori, reprezentând astfel bazele dialogului ecumenic şi al extinderii spaţiului unităţii Bisericii, tezaur care, oricât de mult ar fi explorat, nu se epuizează niciodată, dimpotrivă, în fiecare cavitate se descoperă noi filoane de bogăţii” (Ioan al Crucii, Cantico Spirituale). Cristos este inepuizabil, prin Cristos tot Vechiul Testament s-a împlinit. În Cristos Vechiul Testament îşi găseşte împlinirea. Cristos a fost vestit şi profeţit în cărţile Vechiului Testament. Prin Cristos se realizează întoarcerea la Tatăl, la idealurile pierdute prin păcatul lui Adam.

Ucenicii, până la urmă, îl recunosc pe Isus în călătorul care a încercat să le explice Scripturile, în călătorul care datorită insistenţelor şi a nopţii care se lăsa a rămas cu ei. L-au recunoscut la frângerea pâinii: “Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” (Lc 24,32). La frângerea pâinii cei doi înţeleg ceea ce Isus le-a explicat pe drum, înţeleg că ce-l care le-a vorbit a fost Isus care a înviat.

Cristos ne învaţă mereu, el ştie că omul singur nu poate înţelege, omul singur nu poate ajunge la Tatăl. Isus învaţă, însă omul are inima împietrită, nu-l ascultă. La 21 septembrie 1938 un uragan devastator a lovit coasta de est a Statelor Unite. Atât de puternic a fost acel uragan încât forţa cu care a lovit coasta a fost înregistrată de un seismograf din Alaska şi chiar pe plajele din Golful Persic s-a simţit şocul. Instrumentele meteorologice au indicat că urmează un uragan dar meteorologii nu au dat crezare. Totuşi ei au anunţat populaţia despre iminenţa unui uragan dar şi populaţia, asemenea meteorologilor, nu au dat crezare ştirii. Au rămas nepăsători, nepăsare datorită căreia mulţi şi-au pierdut viaţa sau avutul. Un supravieţuitor din Long Island, New York, povestea după trecerea uraganului că el îşi cumpărase cu o zi înainte un barometru. În dimineaţa de 21 septembrie, barometrul lui indica punctul 26 în dreptul cărui era scris: “uragan“. Tânărul a luat barometrul, l-a scuturat, l-a lovit dar el nu voia să se schimbe. Supărat, a luat barometrul să-l ducă înapoi. Pe drum însă l-a ajuns furtuna năprasnică. Casa i-a fost distrusă, ca şi o mare parte a oraşului, dar el a scăpat.

Câţi nu sunt şi azi nepăsători la înştiinţările divine? Câţi nu au împietrite inimile lor în faţa cuvântului lui Dumnezeu? Câţi nu-l mai recunosc pe Cristos din Sfânta Taină? Cei doi ucenici l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii, dar pentru mulţi dintre noi frângerea pâinii este un simplu rit.

Învierea lui Cristos devine învierea discipolilor, devine învierea umană, depăşirea necredinţei, înţelegerea planului lui Dumnezeu şi a istoriei, reîntoarcerea la propriile idealuri. Domnul înviat ne întâlneşte în celebrarea euharistică a comunităţii. Este o întâlnire autentică care ne schimbă viaţa, o ghidează spre o nouă direcţie. Să-l rugăm pe Domnul ca întâlnirea cu el să fie cât mai autentică, cât mai reală şi cât mai personală, pentru ca prin această întâlnire cu Cristos noi să ajungem la Tatăl. Cristos este calea ce duce la Tatăl, şi numai prin el şi cu el vom ajunge să-l cunoaştem pe cel care ne-a creat şi spre care sufletul nostru se îndreaptă.

Gabriel CATA

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin