Predici

Ne aflăm în duminica a II-a a Paştelui, zi în care continuăm să trăim acea bucurie pe care Cristos ne-a adus-o în urmă cu opt zile prin învierea sa din morţi. Cristos cel înviat nu ne-a părăsit, el rămâne în continuare prezent în mijlocul nostru.

Biserica dă două denumiri zilei de astăzi: Duminica Albă şi Duminica Tomei. O numeşte Duminica Albă pentru că în această zi, cei care fuseseră botezaţi în noaptea învierii îşi depuneau hainele lor albe pe care ei le purtau în timpul acesta ca simbol al vieţii noi în care intraseră. Este numită şi Duminica Tomei pentru că evanghelia de astăzi se referă într-un mod special la apostolul Toma, acel apostol care la început se îndoieşte de învierea lui Cristos, dar în cele din urmă crede, crede cu o credinţă vie, care porneşte din toată fiinţa sa, recunoscându-l pe Cristos ca Domn şi Dumnezeu.

Tema centrală care străbate liturgia cuvântului din ziua de astăzi este credinţa în Cel înviat, în Cristos, şi mărturia pe care trebuie să o dăm despre el.

Sfântul Ioan ne prezintă în evanghelia de astăzi evenimentele care au avut loc în prima zi a Paştelui şi în cea de-a opta zi de după Paşti. În seara zilei de Paşti, spune evanghelistul, apostolii erau încuiaţi în Cenacol de frica iudeilor. Isus apare pe neaşteptate în mijlocul lor. Prin această apariţie a lui Isus, evanghelia arată prezenţa celui înviat în mijlocul discipolilor săi într-un mod cu totul nou. Această apariţie le aminteşte apostolilor de cuvintele pe care Isus le-a spus lor la Cina de pe urmă: “Nu vă voi lăsa orfani, dar mă voi întoarce la voi” (In 14,18). Această apariţie face ca tristeţea apostolilor să se schimbe în bucurie. Ei îl văd pe Domnul cu ochii trupului, dar mai presus de toate îl văd cu ochii credinţei. Isus îi salută cu “Pace vouă”, salut care are un nou înţeles; în sens biblic are înţeles de prosperitate, binecuvântare, siguranţă. Mai departe Isus continuă de a le da apostolilor misiunea de a merge să-l facă cunoscut în lume, şi totodată le dă şi puterea de a ierta păcatele comunicându-le pe Duhul Sfânt. “Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 23).

După opt zile, continuă evanghelistul, Isus apare din nou apostolilor, de data aceasta fiind prezent şi Toma căruia Isus îi demonstrează că el a înviat cu adevărat. Credinţa domină toată această scenă din a doua apariţie. Profesiunea de credinţă a lui Toma implică recunoaşterea mesianităţii şi divinităţii lui Cristos.

Evenimentul central al vieţii lui Isus este tocmai învierea sa din morţi. Aceasta are o valoare deosebită pentru noi, pentru că ne întăreşte credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Revelatorul suprem al dragostei Tatălui şi al planului său de a ne mântui pe noi toţi. De aceea nu trebuie să ne îndoim de învierea sa, dar să căutăm să fim cât mai fideli cuvintelor sale pe care le-a adresat şi lui Toma: “Fericiţi cei ce cred fără să fi văzut!”.

Deseori şi noi suntem cuprinşi de îndoială dar trebuie să fim conştienţi că numai prin credinţă vom reuşi să îndepărtăm îndoiala din sufletele noastre. Credinţa trebuie să fie centrul vieţii noastre. Numai luminaţi de Duhul Sfânt noi vom reuşi să credem cu adevărat şi în acelaşi timp să rămânem în comuniune cu Cristos şi fraţii noştri.

Prima lectură, care este luată din cartea Faptele Apostolilor, ne arată cum Duhul Sfânt coboară asupra apostolilor, acel Duh care păstrează comuniunea în Biserică. Cristos promite şi îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor, dându-le puterea să învingă frica de a-l proclama. Mărturia lor este plină de convingere deoarece îndoiala şi teama din sufletele lor au dispărut.

Fragmentul primei lecturi trasează fizionomia Bisericii primare, care ne indică caracteristicile fundamentale, pentru ca aceste comunităţi ale noastre să devină vii. Este scoasă în evidenţă frângerea pâinii care are în centru manifestarea lui Cristos, manifestare care este expresia comuniunii şi a carităţii existente în comunitatea primară. Frângerea pâinii, alimentul unităţii dintre creştini, formează şi menţine fraternitatea creştinilor, care reprezintă o omenire nouă, care nu cunoaşte bariere de rasă, cultură sau de natură economică, care în general îi separă pe oameni unii de alţii. În comunitatea care îl are în centru pe Cristos, fiecare este pentru altul un frate preţios, este o fraternitate de oameni liberi în care se trăieşte libertatea pe care a adus-o Cristos. Putem spune că prima comunitate creştină este o comunitate fraternă, chemată de Tatăl, unită în Cristos, care este prezent în preoţii săi, animată de Duhul Sfânt. Aici ni se prezintă comunitatea ideală din care trebuie să se inspire şi comunitatea creştină de astăzi.

Sfântul Petru, în a doua lectură, le arată creştinilor care trebuie să fie ţelul lor spre care să tindă. El începe discursul său în faţa comunităţii primare printr-un imn de binecuvântare adus Tatălui, care l-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca să ne aducă mântuirea. Petru îndeamnă prima comunitate creştină să fie statornică în credinţa în Cel Înviat. În acelaşi timp, le aduce laudă pentru că ei cred în învierea lui Cristos fără să li se fi arătat şi totodată îi încurajează să fie tari în faţa suferinţelor şi persecuţiilor îndurate pentru Cristos. Cu privire la persecuţii, Tertulian spune următoarele: “Cu cât suntem mai mult supuşi unor astfel de suferinţe, cu atât sporeşte mulţimea celor credincioşi şi evlavioşi pentru numele lui Cristos” (Ad martyres).

Conştienţi că suntem familia lui Dumnezeu, să ne întrebăm fiecare: în ce constă credinţa noastră? Cum percepem noi comunitatea creştină de astăzi? Suntem şi noi de acord cu atitudinea lui Toma faţă de prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru? În ce măsură Biserica reprezintă pentru noi locul de întâlnire cu Cristos?

Într-o zi, un misionar predica într-un ţinut muntos din Franţa. În timp ce predica, a intrat în biserică un ofiţer de cavalerie ca să-l asculte. Acest ofiţer era foarte neliniştit, părea foarte tulburat, şi abia, abia că mai respira. În acel moment misionarul a fost inspirat de Dumnezeu să vorbească despre spovadă, despre iertarea pe care Dumnezeu o dă celor care se convertesc şi cred în el. Cuvintele misionarului au pătruns ca o sabie în sufletul acelui ofiţer. La sfârşitul liturghiei, ofiţerul se aruncă la picioarele misionarului, iar acesta îl ridică cu dragoste şi îl ajută să se mărturisească. Când acel ofiţer a ieşit din biserică, plângând în hohote, a spus acelor câteva persoane care erau în jurul lui: “Dragii mei, să ştiţi că Dumnezeu există. De mult timp îl abandonasem, dar acum l-am regăsit – şi continuă acest ofiţer – în viaţa mea nu am experimentat o pace aşa de curată ca aceasta pe care mi-a dat-o Cristos prin slujitorul său”.

Iată un exemplu vrednic de urmat. Oare acestui ofiţer a trebuit să-i apară Cristos, aşa cum le-a apărut şi apostolilor? Nu, Cristos într-adevăr i-a apărut, dar în altă formă, în acea formă în care ne apare şi nouă astăzi. El este prezent în Biserică şi ne hrăneşte cu Trupul său în Sfânta Euharistie. Totdeauna Cristos vine şi ne vizitează. El nu i-a vizitat numai pe apostoli, dar ne vizitează şi pe noi, lăsându-se văzut în lumina credinţei. Cel mai bine îl vedem în Euharistie. Dar pentru ca să-l vedem trebuie să participăm la Euharistie. Dacă vom fi absenţi de la adunările liturgice atunci când se celebrează Euharistia, vom avea aceeaşi soartă ca şi Toma atunci când era absent de la comuniunea cu ceilalţi apostoli.

Bucuria învierii lui Cristos nu trebuie să ţină doar opt zile, ci trebuie să rămână mereu vie în sufletele noastre. Învierea lui Cristos ne-a înzestrat cu puterea credinţei pe care trebuie să o mărturisim prin cuvintele şi faptele noastre, prin atitudinea pe care o avem faţă de cei din jurul nostru, lângă care trăim şi ne desfăşurăm activitatea zilnică.

Credinţa este aceea care ni-l descoperă pe Cristos. De aceea, în momentele dificile, în momentele de declin sau lâncezeală din viaţa noastră să alergăm la Cristos, şi să-l rugăm pe el, care este învierea şi viaţa, să întărească şi să intensifice în noi credinţa. Astfel mesajul învierii lui Cristos rămâne mereu actualizat în inimile noastre şi în viaţa noastră externă.

Să reflectăm astăzi la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să putem face un pas înainte asistând astfel la naşterea comunităţii pascale, acea comunitate care va trebui să ţină trează şi să menţină credinţa în învierea lui Cristos până la întoarcerea sa.

Daniel BIŞOC

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin