Predici

Începând din noaptea învierii şi până astăzi, a treia zi de Paşti, am auzit şi auzim acelaşi mesaj: Cristos a înviat! De fapt acest mesaj nu-l auzim doar de trei zile, ci este mesajul pe care Biserica ni-l transmite de două milenii. Atât de mare este importanţa lui încât, după fiecare sărbătoare a Paştelui şi până la Înălţare, devine chiar o formulă de salut, şi mărturie suntem fiecare dintre noi care ne salutăm astfel.

Poate că unii se întreabă de ce sărbătoarea Paştelui ţine atâtea zile? Sau de ce Biserica insistă atât de mult asupra acestei sărbători, cerând credincioşilor să se spovedească şi să se împace între ei şi cu Dumnezeu?

Motivul nu poate fi decât unul singur: învierea lui Cristos este cel mai mare eveniment din istoria omenirii şi cel mai mişcător gest de iubire pe care Dumnezeu l-a făcut faţă de noi prin Isus Cristos.

Însăşi existenţa creştinismului are la bază învierea lui Cristos. Ne amintim ce spunea sfântul paul corintenilor atunci când le vorbea despre învierea morţilor: “dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică este şi credinţa voastră, în realitate, însă Cristos a înviat din morţi, fiind primul care a înviat” (1Cor 15,14-20).

În fragmentul evanghelic de astăzi, o vedem pe Maria Magdalena care plânge la mormântul lui Cristos. Maria plânge pentru că trupul lui Cristos nu mai era în mormânt, dispăruse. Ea mergea la mormânt pentru a-şi aminti de clipele frumoase petrecute în prezenţa lui Isus care a fascinat-o prin învăţătura sa, pe când era în viaţă, însă acum… Ea credea la fel ca şi ceilalţi discipoli care îl urmaseră pe Cristos, că Isus este Mesia şi că va instaura o nouă ordine, o nouă împărăţie, însă acum… după ce începutul fusese atât de promiţător are în faţa ochilor rezultatul: eşec total.

Acum a venit la mormânt pentru a-l jeli pe Cristos, şi poate, pentru a se hrăni cu unele amintiri frumoase.

În grădină, Maria plânge în timp ce Mântuitorul este lângă ea. Ochii ei sunt orbiţi de lacrimi încât nu este în stare să-l recunoască. Ea crede că este stăpânul grădinii în care se afla mormântul. Acesta însă o întreabă: “Femeie, de ce plângi?” Maria suspicioasă, în starea ei de disperare, încearcă să facă o ultimă încercare de regăsire a trupului lui Isus şi îi spune: “Domnule, dacă l-ai luat spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau!” Isus este alături de noi, el este în noi, a înviat. Dar dacă ochii noştri sunt orbiţi de patimi, nu-l vom recunoaşte. A-l recunoaşte pe Cristos nu se opune demnităţii umane, ci dimpotrivă, recunoaşterea lui Cristos ridică demnitatea umană la un grad superior de cunoaştere: este viaţa harului.

Fiecare dintre noi poate fi o potenţială Maria Magdalena. Întâlnim şi noi unele momente de încercare în viaţă, în care ca şi ea plângem lângă mormântul gol al disperării. Isus, însă, ne pune şi nouă aceeaşi întrebare ca şi Mariei Magdalena: “Creştinule, de ce plângi, pe cine cauţi? Cel pe care tu îl cauţi este cu tine şi tu nu ştii? Ţi s-a făcut cunoscut adevărul, viaţa veşnică, şi tu plângi? Ai înlăuntrul tău ceea ce cauţi în afară şi tu mai plângi lângă un mormânt care a fost părăsit?”

Sfântul Augustin, în Confesiunile sale, vorbeşte despre convertirea sa în imagini deosebit de semnificative: “Te căutam Doamne în afara mea, în bogăţiile şi plăcerile lumii, dar Tu erai în mine şi eu nu ştiam, acum te-am găsit şi nu vreau să mă mai despart niciodată de Tine” (Confessiones, X, 20).

Într-adevăr, a-l căuta pe Isus în plăcerile lumii, în bogăţiile lumii, echivalează cu a-l căuta pe Isus în mormântul gol.

Vă voi istorisi o întâmplare dramatică care a avut loc nu cu mult timp în urmă pe Marea Mediterană. Într-o vacanţă mare, un grup de tineri dorind să facă o excursie pe mare, cu un mic iaht, ajung la un moment dat aproape de mijlocul mării. Fiind foarte cald unul dintre ei le face o propunere: “Prieteni, să facem o baie!”. Au oprit motorul şi de sus, de pe puntea iahtului, s-au aruncat în mare. Erau în număr de opt, băieţi şi fete; toţi cunoscători al sportului nautic. În largul mării au început să înoate, trăind clipe de libertate şi bucurie, până când unul dintre ei dorind să urce înapoi pe punte a observat că uitaseră să lase scara pentru a se putea urca înapoi pe puntea vasului. La început acest lucru îi făcea să râdă, dar apoi… apoi câte sforţări n-au făcut încercând să se caţere pe peretele lunecos al iahtului. Au încercat să facă o scară din ei înşişi, însă acest lucru nu le-a reuşit. S-au luptat mult, au încercat cu unghiile să se ridice, însă nici acest lucru nu le-a reuşit. S-au luptat din toate puterile împotriva agoniei şi a întunericului care cobora peste ei. Vasul a fost găsit în derivă la câteva zile. Pe pereţii lui s-au putut observa urmele de sânge lăsate de aceşti tineri aventurieri.

Omul adesea este tentat să caute libertate în vâltoarea acestei lumi şi în experimentarea tuturor plăcerilor, fără nici o limitare a lor; se aruncă în agitaţia acestei lumi asemenea tinerilor din exemplul pe care l-am dat, fără a ţine cont de lucrul cel mai important, de scara de salvare; omul îşi caută libertatea în orizontul larg al acestei lumi şi găseşte o libertate foarte vastă, însă o libertate care duce în mod inevitabil la moarte. Mult mai preferabilă este libertatea restrânsă a oamenilor de pe puntea vasului – din cadrul Bisericii – o libertate care însă ne conduce spre ţărm, spre mântuire.

Creştinismul fără învierea lui Cristos, ar fi acelaşi lucru: o excursie minunată pe “marea vieţii”, însă la sfârşit va fi gluma cea proastă a agoniei şi a morţii. Cristos este singurul care ne poate arunca scara de salvare, care ne va putea ajuta să învingem agonia şi moartea. Învierea lui Cristos a aruncat o punte, o scară între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. De aceea este necesar să păşim cu mult curaj pe această punte, pentru ca murind împreună cu Cristos pentru păcat, să şi înviem împreună cu el la o nouă viaţă.

Aşadar, ce trebuie să facem? Răspunsul îl găsim în prima lectură proclamată la această liturghie: convertiţi-vă, botezaţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Învierea impune, înainte de toate, schimbarea mentalităţii noastre asupra valorilor acestei lumi, valori care nu au o valoare absolută. Iar a ne fundamenta propria existenţă pe aceste valori ale lumii nu înseamnă altceva decât a ne clădi casa pe nisip, adică să ne înşelăm pe noi înşine.

Cristos, prin învierea sa, eliberându-se de giulgiurile şi de fâşiile mormântului ne este exemplu edificator în viaţa noastră cotidiană. Pentru ce nu ne eliberăm şi noi de giulgiul patimilor care ne înfăşoară sufletul şi nu ne dă posibilitatea să ne ridicăm la viaţa harului? Avem oare motive? Desigur că nu. Atunci? Atunci să dorim asemeni Mariei Magdalena să pornim de la harul reînnoit în noi ca să ajungem la viaţa gloriei lui Cristos.

Sărbătorile Sfintelor Paşti să nu constituie pentru noi numai câteva zile în care ne-am simţit bine uitând de necazuri şi neajunsuri. Însă această sărbătoare trebuie să marcheze o transformare profundă, o transformare intimă a fiinţei noastre umane, a universului nostru interior, care să nu se limiteze doar la trei zile, dar care să cuprindă însăşi existenţa umană în integritatea ei. Şi aceasta pentru că în fiecare zi, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie mâncăm şi bem la masa celui înviat. În cadrul acestei bucurii ecleziale, ce trebuie să o împărtăşim şi altora, să ne bucurăm de viaţă nouă oferită de Cristos, de viaţa unei primăveri ce înfloreşte mereu.

Iacob STOLNICU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin